Cine sunt sportivii care au cucerit aurul mondial, antrenându-se în rugină şi-n sărăcie. “Uneori, diferenţa între performanţă şi sport stă doar în ce-şi permite fiecare să mănânce” - Dănuţ Enuţă, antrenor emerit

Un abur greu de mucegai plutea în mica sală de culturism şi fitness de lângă Lia Manoliu. În seara aia geroasă de iarnă înăuntru îţi clănţăneau dinţii ca afară. Căci sala de sport e o dărâmătură ce-şi aşteaptă demolarea de ani de zile, să facă loc unei construcţii moderne. Aşa i-am găsit acolo pe campionii României premiaţi la mondiale şi la europene – tineri perfecţi la trup, trudind pe nişte zdrenţe de bănci, trăgând de-un helcometru ruginit, urlând de durerea celor 200 de kile urcate-n spinare. Lac de năduşeală, dar cu ochii sticlind de ambiţia de a mai aduce României încă o medalie. Aşteptându-şi fiecare rândul la aparate, gravi, fără să-şi vorbească, fără să se privească. Cu totul, 20 de fete şi băieţi ireal sculptaţi, strecurându-se pe lângă pereţii sparţi, atenţi să nu se tulbure unii pe alţii, să nu se stânjenească. Campioni, juniori, începători şi aspiranţi la grămadă.

Luxul imposibil de 1600 de lei

Par orbi la rugina de pe discuri, la mânerele cârpite cu benzi de plastic. Nu se plâng, n-au timp de nazuri. Aparatele sunt piese de muzeu, au peste 20 de ani. Unele scârţâie, altele abia se ţin. “Sunt excelente! Nici nu ne trebuie mai mult”, ne şopteşte din vârful buzelor un culturist licean. Dar ştie şi el, ca şi colegii lui, că se mint singuri cu toţii, poate tocmai ca să-şi ţină sus psihicul la concursuri. De aia se antrenează iepureşte, cu ochii-n patru: un şurub vechi dacă pică din fierătania de aparat, distruge într-o secundă munca de-un an pentru campionate.

N-ar fi prea scumpe aparatele moderne, dar e foame mare în sport. O bancă nouă şi sigură ar costa între 1600 de lei şi 1000 de euro, un lux imposibil pen