Mă pornisem să scriu un text frumos, despre ceva de bine. Dar între timp, pe grupul de Facebook al complexului rezidenţial în care (cu mare cheltuială inutilă) locuiesc s-a iscat o dezbatere pe tema: ce facem, domnilor, cu câinii maidanezi aciuaţi în complex.

Unul din nenumaraţii mei vecini, probabil capsat cu nonşanlanţă de vreun viteaz maidanez s-a enervat şi a postat un sondaj în care ne întreabă dacă îi păstrăm şi ne descurcăm cu ei sau chemăm hingherii.

Ce a urmat după, cred că se poate compara numai cu bătăile celebre din parlamentul ucrainean. “cum să chemăm hingherii?”, “cum să-i ducem în adăpost că îi omoară??”, “cum să îi strângem şi să-i ducem??”, etc. Trei ore mai târziu şi nenumărate comentarii şi postări mai încolo, soluţia alternativă este “hai să nu le mai dăm de mâncare că POATEpleacă.”

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie după ce mi-a smuls bunătate de shaworma direct din pungă, după ce abia ce o cumpărasem de la Dristor Kebab-ul din colţ şi nu ştiam cum să fac 100 de metri garduri mai repede până acasă să o înfulec şi, după ce într-o noapte cu lună plină când mă clătinam agale după o onomastică dansantă spre vastele mele apartamente, m-au făcut să îmi dau seama că recordul lui Usain Bolt nu e chiar atât de greu de doborât, eu nu vreau să rezolv problema asta pe principiul empiric: trial and error.

Între timp, până (probabil nu) se va rezolva problema din complex şi până nu mai ducem câţiva copiii făcuţi ferfeniţă de maidanezi la spital, voi mai urmări serialul care deja concurează cu “Tânăr şi neliniştit” ca lungime pentru că nimic nu se compara cu cât de mult îi place românului să se audă vorbind, în cazul de faţă – să se vadă scriind.

Pe de altă parte, poate reuşim să îi convingem pe oamenii aştia să îşi folosească şi mai constructiv forţa. Dacă ar lupta şi împotriva mizeriilor din societate şi a problemelor reale cu care