Acesta nu este un editorial despre Mircea Badea. Şi nici despre Robert Turcescu. Nu este nici un text despre ura dintre ei şi războiul personal şi fără final, pe care îl duc, de ani, în faţa noastră, în sufletele şi minţile noastre, în casele noastre. Ceea ce citiţi este scrisoarea mea către români.

Ţara noastră a ajuns ceea ce cu toţii vedem la televizor. ”Formatorii de opinie”, liderii audienţelor din fiecare noapte, sunt oamenii care dau sens vieţilor noastre. Îi privim cu milioanele. Ne lăsăm manipulaţi spre ură, spre a vorbi urât, spre patimi şi abjecţii, fără nicio legătură cu viaţa noastră reală.

După o zi de muncă, în care te zbaţi să o scoţi la capăt, în care îţi plăteşti taxe inumane, în care te gândeşti cum să mai faci rost de puţini lei pentru a-ţi prelungi viaţa cu câteva zile, în care mergi mult pe jos, pentru că nu mai ai bani de tramvai, în care ai, totuşi, puterea să zâmbeşti când îţi vezi un prieten, în care ai şi puterea să speri odată cu un nou proiect, mereu ”de viitor”, în care râzi alături de copilul tău, când îl iei de la şcoală şi îţi povesteşte despre noul joc inventat în pauză, ajungi acasă. Seara. Ajungi mereu în faţa aceluiaşi ecran. Şi încep toţi, toţi ”formatorii de opinie” cu nume grele la antene şi diverse realităţi, să-şi verse amarul şi ura în mintea ta.

Şi, desigur, ai şansa să poţi schimba canalul. Şi poţi închide televizorul. Dar, nu scapi! Dimineaţa, găseşti pe Facebook, sau pe email, sau în ziar, sau oriunde, urme ale urii lor, vărsate pe ecrane. Desigur, într-o lume ideală, ai putea să îţi pui ochelarii de cal şi dopurile în urechi. Sau ai putea să te retragi într-o casă la ţară şi să vorbeşti doar cu iarba şi animalele. Dar lumea ideală e pentru cărţi. Şi pentru poveşti.

Lumea reală, în care trăieşti tu, în care trăieşte copilul tău, este legată, vrei nu vrei, de toate din jur. Şi, vrei nu vrei, cei di