Spre deosebire de populaţiile slave, unde noile familii se întemeiau în jurul casei „şefului” de clan, la români, tinerii căsătoriţi părăseau de cele mai multe ori locuinţa părintească, construindu-şi o nouă locuinţă într-un alt loc, de cele mai multe ori obţinut prin defrişarea unei porţiuni de pădure. Fenomenul, cunoscut printre sociologi sub termenul de „roire”, conduce la înfiinţarea de noi localităţi, multe dintre acestea păstrând inclusiv numele vechiului sat, dar la care se adaugă particula de dife­renţiere „de jos” sau „de sus” – în cazul în care era construit pe o poziţie dife­rită din punct de vedere altitudinal – sau particule de genul „vechi”-„nou”, prin care se diferenţiau din punct de vedere cronologic. Desigur, în cele mai multe cazuri, noile localităţi căpătau şi alte denumiri, legate îndeosebi de toponi­mele existente, care denumeau cursul de apă, măgura, lazul, holda sau pădurea propriu-zisă. Locuinţele erau aşezate în mijlocul suprafeţei de teren aflată în folosinţă, ceea ce-l determina pe arhitectul austriac Johann Friedel să constate, în 1769, deci înaintea marilor sistematizări imperiale, că „satele sunt întinse, căci gospodăriile sunt ridicate în mijlocul unor grădini, la distanţe mari una de alta. Ca să întâlneşti un sat valah, trebuie să mergi o jumătate de ceas de la mal, în văile ascunse ale munţilor.” Desigur, construcţiile răzleţite şi mai ales ascunse, erau motivate în primul rând de considerente strategice, ultima jumătate a primului mileniu creştin fiind caracterizată de marile migraţii ale popoarelor din est. Cu toate eforturile austriecilor de a grupa aşezările din această parte a imperiului, chiar şi astăzi există încă suficiente localităţi arădene aşezate pe o suprafaţă extrem de mare de teren, cu distanţe apreciabile de la o gospodărie la alta. Satele şi cătunele Hălmagiului sunt exemple contemporane mai mult decât grăitoare