Aproape că uitaserăm. Era mai bine așa – să uităm cît mai iute. Tristețea unei înfrîngeri dezolante rămînea, hăt, în urmă. Acum venea primăvara, gîzele zbîrnîiau, păsărelele ciricăiau, natura întreagă revenea la viață. Ofertant, să te tot uiți la televizor! Astfel, îi văzurăm pe Mutu și pe Maxim înscriind pentru Ajaccio și, respectiv, Stuttgart. Chit că echipele lor au pierdut, românașii noștri s-au mișcat bine, nu s-au făcut de rîs. Artiștii din Salonul Refuzaților de la Amsterdam au dovedit că, iată, pot face față în pretențioasele Ligue 1 și Bundesliga. Bucuroși pentru ei, iarăși ne-am adus aminte și ne-am întristat pentru Națională. Fi-ți-ar freza de rîs, Pițurcă!
E greu de crezut că-i băteam pe olandezi dacă Mutu și Maxim ar fi fost titulari în locul unor, să zicem, Stancu și Tănase – mîinile moarte și picioarele moi ale reprezentativei noastre. Deci nu ne luăm de selecția lui Piți. Ca orice selecționer, are dreptul la fixurile lui. De asemenea, îi recunoaștem și o anumită abilitate tactică. Nu-i tocmai prost, se pricepe. Din păcate, îndeosebi în fotbal, degeaba ai ceva minte, dacă n-ai și suflet. Or, Piți nu are (sau, cel puțin, nu arată că ar avea) o asemenea substanță. Cînd îi vezi grimasele sictirite și căutăturile piezișe de sub bretonu-i înnegurat, zău, te întrebi: Oare i-a cumpărat Satana totul?
Un antrenor meseriaș transmite energii pozitive, își mobilizează elevii, are harul empatiei. Mai ales la echipa națională – unde nu-i timp de rafinat strategii și tactici –, atitudinea contează enorm. Să simtă și băieții că nu s-au întors într-o cazarmă întunecată, ci acasă. Să vină, hai, nu chiar cu enormă bucurie, da’ măcar cu sentimentul de a îndeplini o plăcută obligație familială. Căci, dacă cluburile sînt familia cea mică, frați români, Naționala este familia cea mare! De ce nemții și muntenegrenii, croații și spaniolii, belgienii și finlan
