Istoria modernă a plebiscitelor (sau a referendumurilor – deşi specialiştii nu se pun de acord că cele două forme pot fi sinonime perfecte, în ciuda numeroaselor asemănări dintre ele), în România, cunoaşte puţine momente în care consultarea populară să fi fost necesară (şi decisivă). În 1864, Cuza convoacă plebiscitul în urma deciziei sale de a dizolva Parlamentul – s-au prezentat 90,7% dintre cei 754.000 de electori, aceştia votând favorabil în proporţie de 99,8%. Domnitorul avea nevoie de sprijinul popular pentru a-şi pune în practică reformele, reforme care, în bună măsură, nu fuseseră pe placul politicienilor epocii. Curajul său avea să-l coste, însă. În februarie 1866, opozanţii săi îl silesc să abdice, iar Locotenenţa Domnească trimite emisari pentru a găsi repede un prinţ străin, de pus pe tronul Principatelor Unite.

În mai puţin de două luni, viitorul ocupant al tronului a fost găsit, în persoana principelui german Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen (cel care avea să fie mai târziu cunoscut sub numele de Regele Carol I al României). În aprilie 1866 (între 2-8 aprilie st. vechi/ 14-20 aprilie st. nou) este convocată o nouă consultare populară, pentru alegătorii (de data aceasta s-au prezentat la vot 84,6% din cei 800.000 de electori români) să consfinţească prin votul lor prezenţa unui principe străin (a unui anume principe străin) pe tronul ţării şi păstrarea unităţii naţionale. Se dorea astfel a se păstra un statut câştigat, acela al Unirii, şi a se da un semnal important celor care cereau revenirea la situaţia de dinainte de ianuarie 1859. Votul popular a fost mai mult decât concludent:

Venirea lui Carol pe tronul de la Bucureşti a însemnat începutul unei lungi domnii (cea mailungă din întraga istorie a ţărilor româneşti, să ne amintim că până şi marele Ştefan a domnit doar... 47 de ani) şi de asemenea a fixat înc