Ce-i de făcut cu asemenea oameni bolnavi precum Epişev sau primul ministru în cauză, ca să nu-şi mai facă de cap, nestingheriţi de nimeni? Cum putem să nu ne mai cufundăm şi noi, odată cu ei, în acest marasm, care cuprinde toată ţara.

Vreau să vă povestesc o întâmplare de pe vremea brejnevistă, ca să ne mai descreţim o leacă frunţile şi, cum se zice, să ne despărţim râzând de trecut, dar şi cu un alt scop, care se va vedea mai la vale. Ne-o povesteşte Victor Suvorov în cartea sa intitulatăOsvoboditel'(Eliberatorul), carte pe care o traduc acum, a şaptea, din Suvorov. O spun pentru informarea mulţilor cititori suvorovieni. Eroul întâmplării este generalul de armată Epişev, şeful Direcţiei Politice a Armatei Sovietice, un om esenţial în nomenclatura Huniunii Sovietocoioase, cum ar spune Luca Piţu. Era în 1969, la o consfătuire a tinerilor ofiţeri din Armata Roşie. Epişev trebuia să ţină o cuvântare. Suvorov era tânăr ofiţer în sală.

Epişev s-a ridicat la tribună, a tuşit puţin, a băut apă şi a început să citească cu un ton anost şi monoton despre hotărârile istorice ale congresului partidului (care nu se ştie de ce nu se transpuneau niciodată în viaţă), despre grija scumpului Leonid Ilici, despre dezvoltarea pe mai departe a agriculturii şi întărirea puterii de apărare a ţării.

De la primele cuvinte ale raportorului, sala de mai multe mii de oameni s-a aplecat asupra blocnotesurilor şi a început cu înfrigurare să conspecteze ceea ce spunea omul, care ocupa o poziţie atât de înaltă în partid, armată şi stat. Dacă nu notezi ceea ce spune raportorul, înseamnă că te dai în stambă. În cazul respectiv, faptul era cu totul fără noimă. În primul rând, această cuvântare va fi publicată oricum în toate gazetele militare. În al doilea rând, el tot nu va spune ceea ce se va publica în Krasnaia Zvezda (Steaua Roşie – publicaţia Ministerului Apărării). Aşa a şi f