Se pare că timpul nu mai are răbdare, vorba unui romancier. Stăteam în cumpănă gândindu-mă despre ce voi scrie în acest număr al revistei, având în vedere generozitatea evenimentelor, în materie de bogăţie şi varietate. Plecarea vechiului şi apariţia noului Papă, cu comportamentul său fulminant, pe măsura, se pare, a unor semne meteo care au marcat evenimentele – trăsnetul ce a lovit Catedrala Sfântul Petru din Roma la anunţul demisiei şi, simetric, oprirea ploii înverşunate din acelaşi oraş, tocmai în momentul anunţului Habemus Papam! – erau demne de toată atenţia şi pilduitoare pentru alte biserici din lume, având în vedere deschiderea cu care acest uluitor Francisc a fost primit de reprezentanţii tuturor cultelor, creştine sau nu. S-a aflat repede cum, christic, spăla şi săruta picioarele unor bolnavi de SIDA în calitate de arhiepiscop în Argentina, ţara de baştină, după cum şi după momentul în care şi-a dobândit noua calitate, a rămas acelaşi om apropiat de cei săraci şi umili, alegându-şi numele după sfântul săracilor din Assisi, făcându-ne să ne gândim că patriarhul nostru ar fi trebuit să-l aleagă pe acela de Cresus, având în vedere comportamentul preafericirii sale, transmis întregii noastre biserici, încă nu ştiu pe ce bază, naţionale.

Asta în contrast flagrant cu o altă biserică ortodoxă, a Ciprului, care s-a oferit să-şi doneze întreaga avere pentru salvarea statului aflat în prag de faliment şi pe care înţeleapta politică merkeliană e pe cale să-l îngroape definitiv.

Euforia produsă de evenimentele de la Vatican, în ciuda unei sumbre prevestiri că acest papă va fi şi cel din urmă, a fost brusc curmată de evenimentele interne legate de vânzoleala pretenţiilor de autonomie ale aşa-zişilor secui, care vor un ţinut numai al lor, cu toate că se declară ca atare doar în număr de 500, la ultimul recensământ. Steagul lor e fluturat cu tot m