În ochii statului român, sănătatea nu are preţ. În ultimii 23, am învăţat că un serviciu medical poate costa oricât. Dacă eşti demnitar, o internare la Elias e gratuită.

Dacă eşti „băiat deştept”, dai banul şi ai rezerva ta într-un spital privat. Iar dacă eşti ca majoritatea, cu bani drămuiţi de la un salariu la altul, atunci ai intrat în cercul exclusivist al celor care plătesc contribuţii sociale, medicamente şi şpăgi pentru a avea parte de ceea ce li s-ar cuveni de drept. Calculele Income Magazine arată că, dacă plecăm de la cei trei factori enumeraţi, plătim în medie 100 de euro pe lună pentru servicii demne de o ţară din lumea a treia.

Acest scenariu ar putea dispărea odată cu implementarea proiectului privind reforma sănătăţii. Deşi nu este perfect, acesta reprezintă un mare pas înainte faţă de ceea ce avem acum. Gândit iniţial ca un model echitabil pentru sistemul public, privat şi mai ales pacient, acesta riscă să fie redus acum la un singur principiu: statul ia totul.

Ce câştigă pacientul?

Pusă în dezbatere publică în vara anului 2012, Legea privind organizarea şi funcţionarea sistemului de sănătate din România oferă pacientului două mari prerogative: de a alege atât asigurătorul cât şi furnizorul de servicii medicale, dar şi de a opta pentru un pachet facultativ de servicii, în funcţie de nevoile medicale şi de disponibilităţi.

Prima prerogativă ar putea fi exercitată în contextul în care cele 42 de case de asigurări de sănătate ar urma să se transforme în societăţi mutuale de asigurări. Fiecare asigurat are dreptul de a se înscrie fie la o societate mutuală de asigurări de sănătate, fie la un asigurator privat, în contextul în care pachetul de servicii de bază urmează asiguratul, indiferent de opţiunea acestuia.

În ceea ce priveşte pachetul de servicii medicale, în schimbul contribuţiei de 10,7% din salariul brut