Pentru cele două tranşe ale investitorilor de retail, însumând 15% din oferta publică, subscrierea se va face obligatoriu la preţul maxim de vânzare a acţiunilor, strategie care în loc să stimuleze participarea micilor investitori mai degrabă îi descurajează (“dacă preţul final, de închidere a ofertei, va fi peste cel pe care mi-l permit?”).

Oferta publică secundară (compania este deja listată la bursă) pentru acţiunile Transgaz trebuia să înceapă de anul trecut, dar reprezentanţii statului n-au fost de acord atunci cu discountul de 8-10% propus de intermediari pentru a asigura subscrierea integrală a pachetului scos la vânzare iar oferta s-a amânat “până la obţinerea unor condiţii de piaţă mai bune, Transgaz fiind o mare promisiune prin prisma rezervelor de gaze din Marea Neagră”. Prin octombrie 2012 asta însemna un preţ de vânzare de 165-180 de lei, faţă de cotaţiile pieţei de 185 lei/acţiune. Între timp, Guvernul şi-a asumat faţă de FMI ca termen limită pentru demararea oferei publice jumătatea lunii aprilie iar coordonatele viitoarei oferte au ajuns deja în presă, mai puţin intervalul de preţ.

Sare în ochi în acest context faptul că investitorii de retail sunt obligaţi să subscrie la preţul maxim din intervalul impus (investitorii îşi vor putea introduce ofertele între un preţ minim şi unul maxim), pe logica “dacă vor subscrie la un preţ mai mic decât cel la care se închide oferta, tranzacţiile nu se pot deconta pe tranşele de retail”. Ce i-a împiedicat pe intermediari să gândească o strategie prin care pe fiecare tranşă de retail preţul final să poată fi diferit de cel la care se închide oferta pe tranşa “mare”, a investitorilor instituţionali? Micii investitori sunt momiţi cu un discount de 3-5%, dar li se impune achiziţionarea acţiunilor la preţul maxim din intervalul de subscriere, urmând ca aceştia să se roage bunului Dumnezeu ca oferta să se