După apariția filmului Naufragiatul, FedEx își făcuse o reclamă în care un personaj ce semăna oarecum cu Tom Hanks se repatria după ani de izolare pe o insulă pustie cu tot cu un colet pe care, încă nebărbierit și cu hainele rupte, ține să-l livreze personal la destinație, nedeschis. Iar la destinație are neplăcuta surpriză să constate că avusese la îndemână, în pachetul taman livrat, un telefon prin satelit care lui i-ar fi prins bine și care pe destinatar nici nu-l interesa. Minunată modalitate de a spune că nici un curier FedEx, oricât de greu încercat ar fi el, nu umblă în pachetele clienților și, mai mult de atât, le aduce la destinație. Mai târziu, poate, dar în nici un caz niciodată.

Am copiat reclama cu pricina și mă tot uit la ea cam de două ori pe lună, când comemorez faptul că nici acum n-a ajuns la mine un hard-disk extern comandat de la Altex cu o săptămână înainte de Vinerea Neagră. Dacă asta n-ajută, mă mai uit prin portofoliul meu de copywriter la niște reclame pentru DHL sau ascult niște spoturi radio pe care le-am făcut de-a lungul vremii pentru aceeași companie de curierat rapid. Mă binedispun reclamele astea de acum 10-12 ani, care par SF în România chiar și în ziua de azi. Când văd concepte precum “livrare door to door”, “livrare în maximum 24 de ore”, “livrare la oră fixă, dacă nu transportul e gratuit”, nu doar că mă binedispun, ci pur și simplu încep să râd în hohote.

În ultima vreme, cea mai apropiată livrare “la ușă” a fost când curierul mi-a făcut onoarea de a mă chema doar până la colțul blocului, iară nu la berăria de la 700 de metri de casă, unde îi este lui mai la îndemână. Cea mai apropiată livrare de o oră fixă a fost atunci când curierul a ajuns fix la două ore și cincizeci și trei de minute de la ora la care mă asigurase că-mi va bate la ușă. Sau, mă rog, la colțul blocului.

Când citești undeva, pe site-ul un