Brand-urile industriale de altă dată, din economia zisă socialistă, adică neperformante, mormanul de fier vechi pe care a considerat că l-a moştenit premierul Petre Roman în anii ’90, se cam termină, cam tot ce s-a putut tăia, desprinde, rupe, la grămadă, a luat de mult calea topitoriilor.

Au dispărut fabrici întregi, sisteme de irigaţii, laminoare, şine de cale ferată, capace de canal şi mai nou, la Iaşi, statui, pe ideea că fiind proprietate publică, sunt de fapt ale nimănui. Sigur că nici pe cei din centrele de colectare a fierului vechi nu i-a prea interesat provenienţa acestor bunuri, de multe ori industriale, predate contra cost de întreprinzători, de regulă mai coloraţi, care evident nu aveau de unde altundeva strânge aceste vestigii decât din tâlhărie şi jaf; la fel de sigur, nici Poliţia nu a rupt hamul cu vigilenţa, ca pe vremurile în care a fura din bunurile statului socialist era o infracţiune mult mai gravă decât hoţia din proprietatea particulară, mai ales că accepţia juridică a incriminării pentru „subminarea economiei naţionale“ a fost puternic neantizată şi trimisă în derizoriu.

Donc, parafrazând vorba unui prim-ministru poet, ce-ar mai fi practic şi concret de furat în ţara asta?

Rând pe rând, a făcut obiectul furtului sistematizat, cu metodă şi rigoare, tot potenţialul economic, prin felurite procedee de privatizare, de regulă dolosive, apoi toată partea valoroasă a capitalului şi resursei umane, şcolită pe banii statului român şi exportată la liber înainte de amorsarea investiţiei interne, într-o vreme s-au mai exportat spre adopţie internaţională copiii instituţionalizaţi de care neamul ăsta nu mai putea avea o minimă grijă. Similar, au fost tâlhărite resursele minerale utile, la grămadă, zăcămintele de hidrocarburi, cele de minereuri, se pregăteşte sarea; au fost externalizate capacităţile energetice, cele de transport energe