M-am născut într-o țară atât de frumoasă încât niciun cuvânt n-a cutezat s-o povestească fiindcă acelui cuvânt nu-i erau îndeajuns înțelesurile și silabele și sunetele. Țara mea avea cea mai verde iarbă, cele mai răcoroase păduri, iar dacă ai fi coborât pe rădăcinile copacilor, ca pe niște odgoane care duc până-n cântecele războinice ale străbunilor, ai fi găsit în acele subsoluri de viață și istorie, aur și argint și uraniu și niște oceane negre de țiței. Ai mai fi găsit, scurmând la rădăcini, niște zei care se chemau Eminescu și Brâncuși și Mircea Eliade și Hanry Coandă, iar lângă ei, priveghindu-i din clopotnițele lor unde cobora ades Dumnezeu, niște domuri numite Voroneț și Cozia și Sucevița și Mănăstirea Dintr-un Lemn. Acea țară, în care m-am născut, în vremuri nu tocmai luminoase, dar nu atât de întunecate încât să nu mai văd roua ierbii și florile zarzărilor, acea țară de care am fost mereu mândru, nu mai există. Ce s-a petrecut cu țara ta? – m-ar putea întreba un cetățean dintr-o galaxie îndepărtată. A fost cucerită de războinici nemiloși, trecută de vrășmași puternici prin foc și sabie, legată de cozile cailor și târâtă în pustie? Nu, nimic din toate acestea. A venit o molimă, cum ar fi ciuma, o ciumă care ucide deopotrivă oameni și ierburi și rădăcinile copacilor care ajung în adânc până la comori? Da, poate că este ciuma, un fel de ciumă, dar și ciuma are leac uneori, medicii lumii au lucrat sute de ani împotriva ciumei. Și atunci ce v-a ucis într-atât, ce v-a pustiit cu totul? Noi înșine! Boala e în noi, vine de aici, virusul ei, culcușit în odăile subterane seci și întunecate, fiindcă avem și astfel de caverne, a crescut urât și s-a înmulțit. Uneori virușii mici, crescuți pe trunchiul virusului ucigaș, se despart sau se răresc, dar niciodată îndeajuns de tare încât să se dezlege de marele virus ucigaș. Puterea lui mefistofelică este tot atât de  nemărgin