Sfârşitul săptămânii trecute a stat, cu siguranţă, sub semnul muzicii instrumentale în interpretări de cotă, pentru că, cel puţin la Bucureşti, am aplaudat, vineri şi sâmbătă, recitaluri de o frumuseţe aparte. Astfel, la Sala Radio, excelentul violoncelist Răzvan Suma a oferit o „seară de muzică spaniolă“, în compania pianistului Josu Okiñena, sosit chiar din Peninsula iberică, „simţind“ deci specificul ritmico-melodic al acelor sonuri atât de speciale. Colaborând într-o relaţie artistică perfect echilibrată, cei doi interpreţi au etalat nu doar performanţă tehnică şi muzicalitate, ci mai ales sensibilitate plină de căldură, tristeţe sau poezie, reliefată în cantilene sau în piesele inspirate de tradiţionalul „cante hondo“, alternând însă cu secvenţe virtuoze, dificile şi solicitante, amintind pregnant de structurile de flamenco, de mare efect fiind, de asemenea, acel pizzicato „ca de chitară“. Fără excese, cu o siguranţă calmă, zâmbitori şi charismatici, tinerii solişti au încântat în partituri celebre şi deopotrivă în pagini mai puţin cunoscute, publicul numeros şi entuziast (aplaudând şi... după fiecare parte a sonatelor sau suitelor) bucurându-se realmente să (re)descopere creaţii de Cassado, Nin, De Falla, dar şi de Donostia, Larrauri, Ondarra (care le-a dedicat interpreţilor piesa Medievalesca). Violoncelul are, la Răzvan Suma, profunzime, linie elegantă, expresivitate aproape vocală (de altfel suita de De Falla este mult cântată în versiunea pentru mezzosoprană), desfăşurându-se în voie în special în momentele de amplă respiraţie, evocatoare sau nostalgice, sentimentale şi totuşi cu o anume simplitate firească, până şi izbucnirile spectaculoase rămânând „bine temperate“. Iar partenerul său de scenă, Josu Okiñena, se p Publicitate liază cu fineţe şi promptitudine discursului solistic şi intenţiilor interpretative, iar rezultatul devine o încântare pent