Când vorbim despre statul de drept ne gândim la judecători inamovibili, în niciun caz la hoţi inamovibili. Din nenorocire peisajul românesc al celor ce fac afaceri cu statul precum şi cel al managerilor companiilor de stat este încărcat de hoţi inamovibili. Vin şi trec guverne, presa şi societatea civilă semnalează fapte incontestabile de corupţie, dar unii dintre actorii principali ai scenei politico-afaceriste sunt tot acolo, de neclintit. Ei se reciclează fără emoţii, neatinşi. Astfel, nu funcţionează nici dictonul latin „lex dura est, sed certa est” (legea e dură dar există), nici principiul libertăţii economice care asigură competiţie şi apărarea proprietăţii sub imperiul legii.

Simt nevoia să readuc în lumină sursele gândirii ce a determinat uriaşa înflorire istorică a Occidentului. John Locke în celebrul său „Tratat despre guvernare” (1690) propunea o teorie a libertăţii care se va dovedi piatra de temelie a democraţiei: „Acolo unde nu e Lege, acolo nu e Libertate.... Legislativul este dator să distribuie dreptatea..... prin adoptarea Legilor ce intră în vigoare, şi prin judecători cunoscuţi şi autorizaţi.... desemnaţi pentru niciun alt scop final decât binele Poporului”. Asistăm la un obositor şi degradant biliard politic pe tema numirii şefilor procuraturilor din România fără să avem vreo dezbatere - absolut normală şi necesară - despre funcţionarea instituţiilor, adică eficienţa în raport cu rezultatele şi acţiunea lor în conformitate cu legea. Avem o decizie a CEDO de sancţionare a României (martie 1998) care arată că procurorul nu e un tribunal  căci „este supus principiului subordonării ierarhice, sub autoritatea ministrului justiţiei; nu are plenitudine de jurisdicţie, aşa cum are puterea judecătorească faţă de executiv”. 

Tot John Locke gândea că în inima subiectului libertăţii stă: „Scopul principal şi de cea mai mare importanţă