Delirul numirilor șefimii procurorești, al contrelor și răzgândirilor politice succesive la televizor arată o Românie dilie la vârf. Exponenții clasei politice aduc, laolaltă și separat, a ocupanți ai unui salon VIP de la spitalul de nebuni. Dar dacă totu-i doar un joc perfid? Dacă se merge pe program și nebunii suntem noi?

Mie mi se pare că, după lunga criză instituțională din justiție, marele compromis Ponta-Băsescu - nu știu dacă neapărat și numele vehiculate, care par a fi erupt pe lista celor cu aviz de siguranță națională - e impus de afară. Da, de la Înaltele Porți de unde luăm lumină când nu e Paște. Și că Antonescu a priceput, după amara experiență a interimatului (sub presiune internațională) la Cotroceni, că nu e loc de întors și că nu suntem chiar de capul nostru pe Planeta Pământ.

Rolurile par a se fi împărțit. Ponta, care are de guvernat pe criză o țară cu sprijinul indispensabil al SUA și al UE, e polițistul rău din filme și se comportă ca atare. Dar câștigă de acolo, de unde are nevoie de sprijin, încredere și recunoaștere de om politic responsabil, cooperant, capabil să pună interesul public mai presus de al său. Ceea ce, de altfel, își și dorește, ca pas obligatoriu într-o carieră politică minuțios programată. Antonescu, om care are de câștigat niște alegeri prezidențiale la anul, pentru că nu dă semne că s-ar fi răzgândit în privința candidaturii, e polițistul bun din același film. Care ține cu poporul. De ale cărui voturi are nevoie ca de aer și căruia i-a promis, laolaltă cu partenerul său politic, dreptate până la capăt și sfârșitul regimului Băsescu. Obiective la îndeplinirea cărora – nu-I așa? - continuă să lucreze. În pași mici și apăsați, dar din interiorul arcului guvernamental, în ciuda invocatei despărțiri fundamentale. Între ei, mult suprestimat, ca veșnic factor de presiune mediatică, sperietoare publică și echilibru poli