Când facturezi unui client un produs sau un serviciu încerci să obţii o valoare evident mai mare decât ai fost nevoit să plăteşti furnizorilor pentru realizarea produsului sau serviciului respectiv.

Diferenţa se numeşte valoare adăugată şi reprezintă în esenţă, pe de o parte, cheltuieli cu salariile (inclusiv contribuţiile sociale) şi, pe de altă parte, profitul brut obţinut. La nivel naţional, valoarea adăugată se numeşte produs intern brut, mult invocatul PIB, utilizat pentru evaluarea potenţialului economic şi creşterii economice în cazul unei ţări şi pentru efectuarea de comparaţii internaţionale pe aceste planuri.

Statistica urmăreşte cât din PIB-ul unei ţări constituie salarii şi adiacente şi cât profituri – respectiv, în jargonul de specialitate, cât „compensarea salariaţilor“ şi cât aşa-numitul „excedent brut de exploatare“ – sau, altfel spus, ceea ce revine muncii şi ceea ce revine capitalului.

În cazul României, frapează pur şi simplu ponderea cu totul disproporţionată a părţii ce revine capitalului, anume 55-60% (şi deci a părţii nevolnic de mici ce revine muncii). Prima reacţie ar fi că aşa este în capitalism, pe calea căruia a luat-o şi România, mai ales că în 1990, când ţara nici n-o apucase încă pe această cale, ponderea era de numai 45%! Dar, să vezi şi să nu crezi! Analizând această distribuţie a PIB-ului în ţările vest-europene – vechi capitaliste – se constată că situaţia în acestea este nu ca în capitalismul românesc, ci ca în comunismul românesc! Munca este cea căreia îi revine vreo 60% din PIB, în timp ce capitalului îi revine numai 40%! Discutăm, evident, în aceste comparaţii de procentaje din PIB, şi nu de dimensiunea PIB-urilor!

Ceea ce de asemenea mai miră cel puţin la prima vedere în cazul României este fluctuaţia sensibilă (la nivel de câteva puncte procentuale) a respectivei distribuţii, fluctuaţie absolut ne