Aproape 14 ani am avut un prieten special. Un câine de talie mică, teckel arlechin. Se numea Iams. Prietenos şi deştept, aşa zicea toată lumea care l-a iubit.
În fiecare zi când veneam de la şcoală, mă aştepta şi apoi o lua înaintea mea, călăuzindu-mă parcă. Mă privea de fiecare dată cu o faţă jucăuşă, dând din coadă de bucurie.
Era nelipsit oriunde mergeam şi nu se despărţea de mine decât în momentele în care reuşeam să îl păcălesc într-o manieră extrem de amuzantă. Îi arătam o direcţie eronată, iar eu mergeam în partea opusă. Fiind foarte rapid, ajungea la destinaţie fără să intuiască capcana, aştepta trist apariţia mea şi se întorcea acasă, unde se simţea iubit şi alintat.
În ficare zi îi netezeam blăniţa şi vorbeam cu el câte în lună şi în stele. Tonul vocii îi transmitea căldura de care avea nevoie şi vedeam lucrul acesta în ochii lui recunoscători.
Toata ziua colinda curtea şi strada şi îşi găsea întotdeauna ceva de făcut, astfel că, atunci când se întorcea lângă mine era ori plin de paie sau ciulini, ori cu vreun semn de pe urma luptelor cu adversarii lui.
Era foarte viteaz, dar în momentele în care era ameninţat cu vorba, de mama sau de mine, se făcea una cu pământul, fugea la poartă şi acolo aştepta până ne bufnea râsul pe amândouă.
Am trecut prin multe împreună şi a fost prietenul meu cel mai bun. Într-o seară de decembrie, acum un an, s-a furişat pe poarta care era întredeschisă şi nu s-a mai întors. L-am căutat două luni. Şi acum simt blăniţa în mâna mea, nasul umed şi boticul înnebunit de bucurie la castronul cu ouă ochiuri.
Zilele trecute, am văzut pe stradă un câine foarte bolnav, care nu mai putea să se ridice şi care se oprise pe şosea, în mijloc. Am coborât din maşină, pentru că nu se mişca, oricât l-am claxonat. M-am apropiat şi i-am văzut ochii înlăcrimaţi şi, în momentul acela, am simţit că şi och
