Tranzacţiile tranziţiei Pripeala prezidenţială

Nu cred că multor persoane din viaţa noastră publică li se vor fi dat atît de multe sfaturi — mai mult sau mai puţin sincere — cîte i s-au dat preşedintelui Iliescu în cei aproape trei ani de cînd locuieşte, ca titular de contract, la Cotroceni. Şi nici cărora să Ie fi fost făcute atît de multe reproşuri — mai mult sau mai puţin îndreptăţite — cîte i-au fost făcute persoanei aflate în permanenţă în vizorul opiniei gazetăreşti. Meseria de preşedinte — ca orice meserie — se învaţă şi ea, mai mult din greşeli, şi nimeni n-ar putea spune cu mîna pe inimă că domnul Iliescu n-a făcut greşeli sau că n-a învăţat din ele. Ba, se poate spune că la ora actuală domnia sa conduce autoritar plutonul oamenilor politici, zonă în care, spre deosebire de cei apăruţi peste noapte, dispune de o serioasă experienţă anterioară. Că aceasta se potriveşte măi puţin conjuncturii şi exigenţelor actuale — este altă problemă.

Unul dintre reproşurile constante a fost acela că în momente-cheie, de tensiune, preşedintele ar fi reacţionat cu întîrziere — faţă de promptitudinea cu care s-au pronunţat alte personaje, e drept, mai puţin implicate politic şi instituţional. Exemplul clasic rămine puciul de la Moscova, deşi nu este singular.

Din acest moment s-a născut un complex. Şi o obsesie. Aceea de a-şi spune cît mai prompt părerea, deşi instituţia prezidenţială, în accepţia noastră constituţională, nu este una de reacţie, ci de mediere si meditaţie. Este, fără îndoială, un reflex dictat in egală măsură de starea psihică şi de presiunile staftului prezidenţial. Ambele zone pot însă «păcătui prin pripeală. Vom argumenta această o-pinie prin două exemple :

Primul este legat de recenta moţiune. Ştafful de la Cotroceni, nesigur poate pe estimarea raportului de forţe, a simţit nevoia unei intervenţii partizane; Şi a făcut-o programînd