Sunt născut pe 3 martie. La fel ca domnul Ion Iliescu. Astrele, horoscoapele, ghicitorile din toată lumea ar fi putut prezice că eu şi Ion Iliescu suntem cosmogonic, eteric, astrologic, de-o seamă. Că ne înţelegem. Că ne respectăm. Că ne iubim.
Tentaţia mea de a fi vecin de tâmplă cu Ion Iliescu s-a înecat acum 20 de ani în fumul gazelor lacrimogene din Piaţa Victoriei. Fratele meu horoscopic chemase minerii pentru a doua oară. Am primit în piept nu săgeata iubirii, nici pe cea a recunoştinţei, ci o grenadă. O altă grenadă a încasat-o la un metru de mine Frumuşanu. El a murit atunci. Recunosc că mi-a plăcut adrenalina, faptul că două fete frumoase şi un băiat vânjos m-au tras din Piaţă semi-inconştient. Salvatorii mei îl înjurau în continuu pe Iliescu. Cum? Când? Unde s-a rupt relaţia planetară între noi doi? Cumva, Ion Iliescu mi-a părut dintotdeauna un tip cumsecade. Un bunel. Zâmbea. Şi avea un zâmbet şi o linişte... Mi-aduce aminte de unul dintre eroii mei. Cum ziceam, mi-au plăcut pericolul şi adrenalina. De mic copil. Când colegii din şcoala generală îl citeau pe Ion Creangă, eu conspectam memoriile lui Joe Valachi. Un mafiot.
În liceu se studia opera lui Sadoveanu. Fraţii Jderi. Eu învăţam despre fraţii din Cosa Nostra. Unul dintre ei mi-a captat atenţia: Carlo Gambino. Capo di tutti capi. Când te uiţi la pozele lui, arată ca un bunic tandru şi afectuos. Carlo Gambino zâmbeşte discret, duios, cu înţelegere. Din toate personajele mafiote, eu l-am îndrăgit cel mai mult pe Carlo Gambino, şeful cel mare. Cel mai mare şi cel mai tare. Figura lui de ţăran rătăcit într-un mare oraş, discreţia lui, faptul că trăia modest, că nu-l interesau în primul rând banii, cât mai ales puterea şi influenţa, toate astea îl umanizau în ochii mei. A fost un şoc să aflu că admiratul meu mafiot avea la activ sute de crime. Presupuse. Nedovedite. De aceea Carlo Gambino a muri
