În vara anului 2005, la jumătate de an de la preluarea puterii, Alianța DA, ajunsese, potrivit sondajelor de opinie, la cote de popularitate de peste 50% din intențiile de vot ale electoratului.
S-a pus atunci problema ca premierul în funcție, Călin Popescu-Tăriceanu, să demisioneze pentru a se ajunge la alegeri anticipate care să ofere o majoritate conformă noilor opțiuni de vot ale populației și care să permită alcătuirea unui guvern exclusiv al Alianței DA, fără compromisuri păguboase de tipul „soluției imorale” (Partidul Conservator). Inclusiv în Biroul Permanent al PNL se votase ca premierul să-și prezinte demisia! În ultima clipă, însă, sub pretextul unor inundații care afectaseră o parte a țării, trecând peste decizia propriului partid, premierul Tăriceanu a anunțat unilateral că nu mai este dispus să demisioneze. Câțiva prieteni din interiorul partidului (în prezent liberali trecuți în a doua linie a PNL), l-au convins că dacă va demisiona nu va mai fi niciodată desemnat premier și că, de fapt, totul este o cacealma, menită să facă jocurile pentru... Theodor Stolojan.
Adevărat? Fals? O vom afla poate peste ani, dacă președintele Băsescu ține jurnal sau dacă intenționează să-și scrie memoriile. Cert este că din acel moment Alianța DA a intrat în agonie. O parte din PNL a rămas fidelă alianței care câștigase alegerile (Mona Muscă, de pildă, a demisionat din guvern, consecventă votului dat în Biroul Permanent al PNL), alții au rămas partid și chiar în structurile executivului până când au fost dați afară, în vreme ce echipa fidelă premierului, pentru a putea deține în continuare controlul asupra guvernului, fără a se ajunge la alegeri anticipate, a avut nevoie de susținerea parlamentarilor PSD în parlament. PDL și USL sunt, până la urmă, rezultatul acelui moment de șovăire, care i-a adus fostului premier porecla „Răzgândeanu”.
Episodul Tăriceanu a