Motto: „Şi te-ai dus, dulce minune, Ş-a murit iubirea noastră … „ (M. Eminescu, „Floare Albastră”)
Nu se face să nu amintim că nu trebuie să avem niciun regret pentru ceea ce a fost Circul de Stat din Bucureşti – a fost şi nu mai este, ca foarte multe altele –, pentru că nevoia de spectacol a fost suplinită cu deosebit succes (Mai ştiţi cum face pluralul de la succes? Face ca la tricou, pentru cine ştie!) de Convenţia Naţională a PDL, unde, în sâmbăta cu pricina, toate au fost la superlativ: lucrările în „tot în tot”, luările de cuvânt, protagoniştii, votul, prezenţa şi cuvântul domnului Băsescu, omul care a făcut partidul din trădări, furtişaguri şi alte ingrediente ce ţin de politică, un adevărat pater familiae (eu te-am făcut, eu te omor!), cu pretenţia de a fi ascultat fără sminteală. Aplauzele n-au fost ca în zilele bune, dar tot au fost, semn că mulţi au fost mulţumiţi de atitudinea echidistantă, împăciuitoare, ce mai, adevărat far călăuzitor pentru toţi, fără urmă de părtinire. Să reţinem că n-a repetat în plen greşeala de a cere Convenţiei s-o aleagă pe şefa haremului în funcţia de preşedinte al partidului, ceea ce, să recunoaştem, este un gest de abţinere din partea masculului alfa, pentru a da un prilej haitei să se încaiere. Cei cu cinstea, intelectualii, virtutea şi reforma au păţit-o cum ar păţi-o orice intelectual de marcă care ar cuteza să candideze la preşedinţia ţării. Românii au ajuns la concluzia că numai cei ca Băsescu pot fi preşedinţi, pot minţi, întoarce vorbele, pot să se dezică de ce-au afirmat cu cinci minute înainte, numai ei pot cu UE şi cu NATO, adică sunt omnipotenţi. Ce-o fi fost în capul Monicăi Macovei să candideze la şefia PDL? Văzduhism de Dâmboviţa, întărit cu mizeriile de pe Sena, concretizat în 209 voturi din 5.000.
Pentru că nu putem trece peste miezul problemei, trebuie să mărturisesc că „nu ştiu cum mă-sa se
