Cel puțin de la Michel Foucault încoace, utilizarea termenului „arheologie“ cu sensul explorării stratificării profunde a diferitelor fenomene sociale, politice sau culturale s-a impus ca o achiziție de neocolit. De ea beneficiază și cercetătorul literar și lingvistul Eugen Pavel, autorul unei culegeri de studii proprii intitulate Arheologia textului (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2012, 210 p.). Profesiunea de credință înscrisă pe coperta finală a cărții – dar preluată din „Argumentul“ auctorial – îl definește pe parcimoniosul cercetător: „Întoarcerea la realitatea textului, la manuscris sau la tipăritura originală, constituie pentru filolog o condiție obligatorie a probității demersului său hermeneutic“. Desigur, dacă este o condiție necesară, cu nici un chip ea nu devine și una suficientă, iar Eugen Pavel nu ignoră acest detaliu semnificativ. Frecventarea manuscrisului poate fi, pentru unii studioși, o contemplare mai mult sau mai puțin opacă și selectivă. Diplomatica, codicologia, paleografia sînt doar trei dintre științele auxiliare – cum au fost ele numite – din cercetarea, pînă la urmă, istorică a vechilor manuscrise. Dar lor li se pot adăuga, după caz, și altele, precum filigranologia, sfragistica. Or, o asemenea multitudine de abordări complementare, toate dezvoltate în procesul căutării unei cît mai mari precizii în evaluare, ca și a unei înțelegeri care să meargă pînă dincolo de text și de imagine, dau o imagine despre complexitatea travaliului pe care îl implică strădania de a produce ediții critice ale cărții vechi. Nu este de mirare, în astfel de condiții, că numărul experților în domeniu a rămas mereu mai mic decît nevoia valorificării moștenirii naționale și că producția acestora este, îndeobște, parcimonioasă, fiind precaută și severă prin excelență.

Asemenea desfolierii unei flori, petală după petală, studiul bibliologic im