- interviu -

Departe de interesul presei şi al publicului mare, de mai bine de 20 de ani, colecţia „Ethnophonie“ editează discuri, înregistrează muzici, arhivează voci şi tipuri umane, creează imaginea sonoră a unei Românii pe cale de dispariţie. Speranţa Rădulescu, iniţiatoarea proiectului, vorbeşte cu pasiune despre oamenii care cîntă, dar cu o uluitoare obiectivitate despre felul în care muzicile se supun timpului, prin caracterul lor transformaţional. În anii ’50, cînd Constantin Brăiloiu a prezentat audienţei de la Sorbona înregistrările sale, publicul a reacţionat ca în faţa unei barbarii; straniu, dar, în anii 2000, aceste cîntări au parte de o receptare asemănătoare – chiar studenţi la Conservator fiind derutaţi de asprimea cîntului tradiţional. Colecţia a primit premii importante – precum Coup de Cœur al Academiei „Charles Cros“ sau cel acordat de Asociaţia Germană a Criticilor de Disc. Cea mai recentă producţie a apărut în 2012 şi cuprinde înregistrări cu lăutari şi tarafuri din Gorj – alegerea mea pentru topul muzical Dilema veche şi, de fapt, motivul acestui interviu cu Speranţa Rădulescu şi Florin Iordan, mai tînărul său coleg.

Cum s-a născut Colecţia „Ethnophonie“ şi care este rolul pe care vi l-aţi propus ca ea să îl joace în cultura noastră?

Speranţa Rădulescu: Cunoşteam foarte bine colecţia de muzici tradiţionale elaborată de Constantin Brăiloiu, în perioada interbelică. El a colaborat atunci cu case de discuri precum Columbia, fiind dispus să accepte tipul acesta de producţii sonore. Colecţia lui Brăiloiu nu e cunoscută în România, ea a rămas în arhiva Institutului de Folclor şi nu a fost reeditată pe suporturi moderne. M-am gîndit că oamenii n-au nici o şansă să afle ce producea poporul român de fapt, nu cu sute de ani, ci doar cu cîteva zeci de ani în urmă. Şi-atunci, prin anii ’90, mi-a venit ideea să fac o asemenea colecţie