Deunăzi, mă întălnesc, în faţa unei şcoli din municipiu, cu un cunoscut om de afaceri buzoian, considerat de către căţiva oameni de artă şi de cultură drept un autentic Mecena, care aştepta ca nepotul său să termine orele. |n cele căteva minute pe care le-am petrecut împreună, mi-a relatat o situaţie sută la sută romănească, pe care îmi voi permite să o prezint în cele ce urmează.

Impresionat de situaţia unui elev al şcolii, ţintuit într-un cărucior cu rotile, dar care vine, zi de zi, indiferent de căt de potrivnică este vremea, la ore, şi pe care tatăl său îl urcă în braţe, cu tot cu căruţ, la etajul respectivei instituţii de învăţămănt – căci, de!, o soluţie mai bună, precum mutarea la parter a clasei în care învaţă copilul, este dincolo de imaginaţia ori voinţa celor în drept să o facă -, s-a decis să facă pentru acesta o dotă lunară. Bani pe care familia acestuia îi va încasa în mod legal, cu acte în regulă, sub formă de donaţie.

„Pănă aici, lucrurile sunt în regulă. Aflu însă că nu-mi este suficient ca acest act să fie înregistrat la Finanţe, ci îl voi face, conform Legii 32/1994, în faţa unui notar public. Căruia, bineînţeles, va trebui să-i plătesc onorariu, deşi banii aceştia i-aş fi dat cu dragă inimă tot acestui copil”, mi-a spus omul, măhnit că legea de care face vorbire „dă de măncare” şi altora care, Slavă Domnului!, nu duc lipsă de mijloace materiale.

„Aşa că, vă rog, ajutaţi-mă să găsesc un notar care, la răndul său, are un handicap fizic, ca să fac încă o faptă bună cu ocazia aceasta”, mi-a mai spus acesta.

Cred că situaţia nu mai necesită vreun comentariu.

P.S. Vă rog frumos, nu-l înjuraţi pe eroul acestor rănduri. Injuraţi-mă pe mine!

Deunăzi, mă întălnesc, în faţa unei şcoli din municipiu, cu un cunoscut om de afaceri buzoian, considerat de către căţiva oameni de artă şi de cultură drept un autentic M