● Enrico Rava, Rava On the Dance Floor, ECM, 2012.
L-am admirat pe Michael, în copilărie, pentru personalitatea autoclădită şi pentru rolul de inovator pop, cînd pop-ul era un gen care îţi permitea să faci bani bine-mersi, din conformitate şi reciclare (poate nu eram capabili de astfel de evaluări, dar, retroactiv, realizez că pînă şi copiii aşa îl percepeau, chiar dacă nu o puteau explica în aceste cuvinte). L-am urît în liceu datorită popularităţii în rîndul fetelor (a sa, dar şi a impersonatorului Laurenţiu Duţă). Cînd stăteam la internat şi ne-au aranjat – pe vreo sută de inşi – într-un şir indian, să ne ducă să vedem concertul de la Bucureşti la singurul televizor din instituţie (în cantina liceului), am refuzat să merg şi am fost pedepsit cu o după-amiază de curăţat cartofi. L-am admirat pentru primul videoclip horror din istoria pop – mai exact, pentru că a inventat videoclipul ca instrument de marketing muzical şi a dat un rost conceptului de post TV muzical. L-am urît ca fenomen mediatic ostentativ şi pentru derapajele de personalitate. I-am iubit surorile, dar i-am urît nevestele. L-am suspectat mereu de un oarecare autism intim, contrar exuberanţei prestaţiilor artistice, fără de care nu cred că putea fi capabil de tenacitatea metodologică a muncii sale. În asta constă, cred, şi terenul comun cu jazzul, care a făcut posibilă existenţa albumului Rava on the Dance Floor.
DE ACELASI AUTOR Libertinaj stilistic Un Ziggy Stardust al nostru Furtuni somnoroase Spiritual vs senzorial Ca şi altora înaintea lui, moartea i-a adus lui Michael beneficii suficient de mari încît să poată fi suspectat de simularea trecerii în nefiinţă. Mi-am comandat, recent, un tricou cu imaginea sa – acum, cînd tricourile cu Michael au o cu totul altă valoare declarativă decît pe vremuri, şi nu le mai găseşti chiar pe toate gardurile. Cel puţin prin părţile noastre, nu
