De-a lungul timpului, tot ocupîndu-mă cu gazetăria şi cu cifrele, am întîmpinat o problemă recurentă: cea a lipsei de interes a guvernelor româneşti faţă de simplul numărat. Am mai pomenit lucrul ăsta. Acum cîţiva ani, am constatat, de exemplu, că nu e cunoscut cu exactitate numărul persoanelor bolnave mintal din ţară. Adică al celor înregistrate de spitale, cu acte în regulă. Nimeni nu pare dispus să centralizeze asemenea date. Aflu, acum, că nici numărul persoanelor cu autism nu pare să fie centralizat. De asemenea, am descoperit că numărul căruţelor din România e necunoscut la nivel central. Ele sînt înregistrate la primăriile comunelor şi oraşelor, dar nimeni nu s-a gîndit să adune aceste cifre. Să zicem că numărul căruţelor nu-i un capăt de ţară, că ţine mai degrabă de pitoresc. Nu acelaşi lucru se poate spune, însă, despre terenuri. Cînd cu acordarea subvenţiilor europene pentru fermieri, îmi amintesc că a fost o întreagă tevatură, fiindcă nu se ştiau suprafeţele reale. Dacă n-ar fi fost sistemele de măsurare moderne prin GPS, prin metoda clasică n-am fi reuşit în veci să producem nişte documente cadastrale decente – decît, poate, în Transilvania, care a fost mai riguros cartată pe vremea cînd făcea parte din Imperiu. Tot cu ajutorul Europei, am început să ne numărăm şi vacile.
Migraţia românilor a devenit, în ultimii ani, un fenomen naţional, ba chiar de-a dreptul european. În afară de estimări foarte grosiere, nici un minister din România nu ştie, de fapt, cîţi cetăţeni români lucrează în străinătate. Motivul invocat seamănă cu cel dintr-un banc celebru: „Pe ăla nu pot să-l număr pentru că zburdă.“
DE ACELASI AUTOR Bilbao şi alte neplăceri Strada mare şi fundăturile La Frumuşani - contactul dintre două lumi Dezvoltatorii În noianul general de aproximaţii, astă-vară, colac peste pupăză, la referendum, autorităţile păreau să nu mai ştie exact
