Sunt, oare, eu nebun ori s-a întors presa cu susul în jos? M-am tot ferit să am orice fel de atitudine publică faţă de ceea ce se petrece cu profesia pe care cu atât de multă convingere şi pasiune am ales să o practic, am ezitat să vorbesc şi să exprim public experienţe care mi se întâmplă şi pe care le văd petrecându-se în jurul meu.
Nu am făcut asta din laşitate, ci dintr-o responsabilitate care, cred eu, trebuie să marcheze acţunile publice ale unei persoane angajate profesional într-un domeniu de activitate precum cel în care lucrez în prezent. Dar nu mai pot să tac! Cred că, în situaţii de derapaj extrem, care se petrec într-o succesiune atât de uluitoare încât ajung să pară ceva firesc, o responsabilitate mai mare pe care trebuie să mi-o asum este responsabilitatea civică. De aceea, voi începe să scriu.
V-o spun din capul locului, nu intenţionez să fiu critic la adresa cuiva anume, fie persoană, organism sau instituţie, ceea ce voi scrie aici se va referi la un fenomen care a cuprins presa şi care i-a cuprins pe jurnaliştii. Chiar dacă voi aduce în discuţie situaţii punctuale, nu voi intenţiona să acuz, să dau verdicte şi, în niciun caz, nu voi face politică. Îmi voi exprima un punct de vedere strict personal. Ca jurnalist de peste 15 ani, mă consider deopotrivă responsabil pentru situaţia degradantă a condiţiei jurnalistului de astăzi şi, parţial, chiar vinovat. Ar fi uşor să arunc întreaga vinovăţie pe mogulii presei româneşti sau pe politicienii cu interese din spatele trusturilor de presă. Dar mă întreb ce am făcut eu să împiedic situaţia din mass-media de astăzi şi dacă am făcut suficient. În anii de tragică amintire pentru istoria presei româneşti de la finalul Guvernării Adrian Năstase, 2003 - 2004, mi-am dat demisia de mai multe ori nemulţumit de presiunea politică pusă pe mine şi pe colegii mei, am manifestat şi în stradă în semn de protest
