În ultimii ani, atunci când am sărbătorit premiile internaţionale acordate filmelor româneşti, am celebrat de fapt neajunsurile societăţii noastre povestite cu mijloace cinematografice. Trofeul Ursul de Aur acordat peliculei „Poziţia copilului” la cea de-a 63-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin a fost primit la rândul său cu mult entuziasm, cu urale, cu like-uri şi share-uri pe Facebook, pe Twitter şi în blogosferă.
Surlele şi trâmbiţele au fost pentru premiu şi nu neapărat pentru conţinutul filmului pentru că, la modul serios, cei mai exaltaţi Facebook-işti nu văzuseră filmul şi probabil că cei mai mulţi dintre ei nici nu vor da vreodată bani pe bilet să îl urmărească. De altfel, nu este prima oară când ne batem cu pumnul în piepturile noastre de cinefili, când afişăm mândria naţională pentru că un regizor român a mai luat un premiu internaţional. Iar exprimarea acestei mândrii seamănă cu bucuria fanilor Naţionalei de după înscrierea unui gol într-un meci de fotbal cu porţile închise. Şi alte filme româneşti premiate la Cannes au povestit, la rândul lor, despre bolile societăţii româneşti sau despre infirmităţile statului român: despre bubele serviciilor publice de sănătate, despre spitale subfinanţate, despre corupţia din poliţie. Au fost aplaudate la festival, au fost comentate în media, dar sălile de cinema au rămas goale.
„Moartea domnului Lăzărescu”, regizat de Cristi Puiu în 2005, a obţinut premiul „Un certain Regard” la Festivalul de la Cannes. În România a avut 25.222 spectatori plătitori de bilet. „A fost sau n-a fost?” de Corneliu Porumboiu a câştigat “Caméra d’or”, la Cannes în 2006. În ţară au plătit bilet doar 12.320 spectatori. Filmul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” (2007), de Cristian Mungiu, a primit Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Film de la Cannes – Palme d'Or în 2007. A reuşit să vândă 88.68
