Stalingradul a fost pentru români un dezastru militar: din cei 253.957 de oameni angajaţi în lupte, 158.854 au ajuns pe o listă la capitolul „pierderi”. Pierderi, adică morţi, răniţi şi dispăruţi în imensitatea spaţiului sovietic, răspândiţi în lagăre aducătoare de moarte.

Între aceştia, Sandu V. Cernat, şef al Biroului Subzistenţă al Diviziei 20 Infanterie, a fost un învingător: a supravieţuit încercuirii de la Stalingrad şi, mai apoi, vieţii în prizonierat, trăind, până la urmă, ca să povestească. Căci din 1945, când s-a întors în ţară, şi până în 2003, când a trecut la cele veşnice, maiorul (r) Sandu V. Cernat s-a transformat într-o perpetuă povestire de istorie orală a vieţii în captivitate. Mai mult decât atât: veteranul a lăsat în urma sa un jurnal impresionant, care a văzut lumina tiparului în anul 2009, sub denumirea simplă, fără fasoane, Prizonier în lagărele sovietice. Ne întoarcem, aşadar, la încercuirea de la Stalingrad şi la momentul istoric al capitulării trupelor române; mărturiile lui Cernat sunt zguduitoare, înduioşătoare, inegalabile.

La 19 noiembrie 1942 a fost declanşată – ştim deja – contraofensiva forţelor sovietice în Cotul Donului, iar în ziua următoare, pe 20 noiembrie, şi în Stepa Calmucă. Câteva zile mai târziu, la 23 noiembrie, blindatele Frontului de Sud-Vest şi ale Frontului Stalingrad au făcut joncţiunea în zona localităţii Kalaci şi Sovietski, încercuind trupele Armatei 6 germane, în care erau incluse şi forţe militare româneşti: la aripa de nord erau cuprinşi ostaşi din Divizia 1 Cavalerie şi Detaşamentul „colonel Voicu” – din Armata 3, iar la aripa de sud ostaşi din Divizia 20 Infanterie – din Armata 4. Timp de două luni şi jumătate trupele încercuite au dus lupte grele printre ruinele Stalingradului, fiind atacate neîncetat de forţele sovietice, superioare atât ca număr, dar şi ca dotare. În cele din urmă,