Dupã Revolutia din 1989, în România s-a declansat un amplu proces de schimbare structuralã a sistemului politic, în conformitate cu valorile, principiile si regulile democratice. În noua arhitecturã institutionalã, institutia “fanion” a democratiei avea sã devinã Parlamentul, reprezentantul suprem al vointei poporului român. Acest fapt a fost consemnat în Constitutia din 1991. Principiul separatiei si echilibrului puterilor în stat avea sã guverneze noul sistem politic românesc. Dupã 12 ani de la Constitutia din 1991, România se pregãtea sã devinã stat membru NATO si sã încheie capitolele de negociere în vederea aderãrii la UE. Prin urmare, textul Constitutiei a fost modificat în 2003 în acord cu exigentele impuse de aderarea tãrii noastre la comunitatea euro-atlanticã. În ceea ce priveste Parlamentul, ceea mai importantã modificare operatã în textul constitutional din 2003 a fost eliminarea procedurii de mediere între cele douã Camere în procesul legislativ, însotitã de o “împãrtire” a competentelor legislative, specificându-se domeniile în care Senatul este for decizional si, totodatã, domeniile în care legile primesc votul final în Camera Deputatilor. De la ultima revizuire a Constitutiei au trecut aproape 10 ani. Între timp, România a dobândit o experientã politicã consistentã ce decurge din exercitarea dublului statut de membru cu drepturi depline al NATO si UE. În prezent, perspectiva tãrii noastre se contureazã în jurul a douã obiective importante: aderarea la spatiul Schengen si la zona Euro. Toate aceste transformã ri istorice care au marcat politica, societatea si economia româneascã impun o regândire a angrenajului institutional prin pãstrarea acelor texte constitutionale care s-au dovedit viabile si modificarea sau chiar renuntarea la acele paragrafe care sunt interpretabile, susceptibile de a fi “fortate la limitã” de actori politici care practicã u