L-am ascultat, nu demult, pe Pascal Bruckner, într-o emisiune literară redifuzată pe TV5, vorbind despre noua sa carte, Casa îngerilor, apărută în Franţa în 2013 şi tradusă, iată, deja în româneşte, la Editura Trei, de Doru Mareş. A mai rămas ceva tabu, nedemontat, neterfelit de aplombul său iconoclast? – îl întreba atunci directorul revistei Lire şi animatorul emisiunii La grande librairie. După denunţarea „masochismului occidental“ şi „înlocuirea tezei vinovăţiei cu aceea a superiorităţii istorice“ (în Tirania penitenţei), după proclamarea banului ca „ultimul rival al lui Dumnezeu“ şi a economiei de piaţă ca singura ideologie şi „ultima formă de spiritualitate a lumii civilizate“ (în Mizeria prosperităţii, dar şi în romanul Iubirea faţă de aproapele), după transformarea intangibilului Moş Crăciun într-un bătrînel alcoolic care detestă copiii, Pascal Bruckner se apleacă din nou asupra unei chestiuni extrem de spinoase: cea a cerşetorilor, a homleşilor care maculează aerul muzeificat al Parisului. Din nou, pentru că într-un roman din 1985, Paria (tradus şi el la Editura Trei, la începutul anilor 2000), Bruckner dusese deja foarte departe această temă complicată, a compasiunii care nu e niciodată departe de violenţă, a carităţii care e la limita urii.

DE ACELASI AUTOR Trenul groazei Poveşti de viaţă Marea topire Memoriile lui MárquezParia se petrecea în India – locul în care „totul se naşte purtînd pecetea morţii“ – şi istorisea întîlnirea unui tînăr funcţionar francez cu un agronom american hotărît să eradicheze mizeria şi foamea, nu prin binefacerile agriculturii, ci prin asasinarea cerşetorilor apocaliptici ce trenau pe străzile din Calcutta. Realitatea în care a fost publicat acel roman acum 20 de ani a fost, se pare, prea receptivă căci, mărturiseşte scriitorul în epilogul noului său roman, ea a materializat ideea neagră într-un mod cel puţin straniu: