Priveam aseară cu un amestec de groază, amuzament şi nedumerire, galbenul care se întindea pe tot spectrul posturilor româneşti de ştiri. Judecând după amploarea breaking news-ului (breaking news-urilor?), gândeai că a început cel puţin un război nuclear sau că tocmai s-a încheiat unul.
Posturile de ştiri îi induceau naţiunii o stare de mobilizare generală. Pentru telespectatorii neavizaţi sau proaspăt aterizaţi pe meleagurile româneşti, trebuie că pornirea televizorului pe amintitele posturi le-a dat fie o stare de nedumerire generală (lumea din jur se purta normal, pe când lumea de la televizor fierbea a urgie), fie una de profundă îngrijorare. N-ar fi de mirare ca unii dintre ei să-şi fi luat bocceluţa proaspăt despachetată şi să facă, aşa cum se spune, cale întoarsă spre colţul de lume de unde tocmai veniseră ori să se fi refugiat înspăimântaţi la cea mai apropiată ambasadă străină care le-a oferit găzduire.
Nu vreau să duc în derizoriu deciziile importante care s-au luat ieri de către prim-ministru, pe de o parte, şi de către liderii coaliţiei aflată la guvernare, pe de altă parte. „Sunt ştire”, cum spune gazetarul, oriunde în lume. Dar de aici până la hiperspectacolul mediatic creat ieri pe toate posturile de ştiri e cale lungă şi trece dincolo de ceea ce înveţi că înseamnă presa, dar, mai ales, dincolo de ceea ce trebuie să fie mass-media într-o societate democratică. Nu se vrea presa a fi o fotografie a momentului sau a realităţii timpului său? Păi, oameni buni, ceva mă face să cred că alta era realitatea care-i preocupa ieri pe românii noştri de la primul până la ultimul (se înţelege treaba, sunt excluşi politicienii şi mogulii de presă). În ce ţară normală din lume miza numirii unor şefi pentru procurori este ridicată mediatic la nivelul la care a făcut-o presa din România în ultimele zile? Îmi veţi răspunde că acolo nu există suspiciuni privind