Pe vremuri, după Caragiale, puteai să spui şi tu, dacă aveai motiv, ”Sunt vechi, domnule!”. Era un titlu de mândrie să fii vechi, adică bun, de valoare, chiar nobil, ca un vin scos într-un târziu din inima pământului, în sticle cu dopul mucegăit.
Dacă încerci să afirmi azi acelaşi lucru, ajungi de ocara lumii. ”Păi, asta înseamnă că ai trăit în comunism, tov-ule!” – vine peste tine un reproş cât roata carului de mare. ”Şi ce vină am eu dacă atunci m-a făcut (nu ”născut” - s.a.) mama?” – vii tu cu răspunsul pe care nu îl mai ascultă nimeni, pentru că ţi se întoarce brusc spatele. Nu tot timpul, uneori.
Cred că ”omul vechi” de altădată nu mai poate fi comparat cu omologul lui de azi. Din cauza cuvântului ”vechi”, care şi-a schimbat în timp conţinutul.
Dacă ai îndrăznit să păşeşti peste graniţa anului 1989 cu un ”trecut comunist” în spate, ai sfeclit-o. La trecerea acestei frontiere, unii chiar au fost supuşi la o anchetă, când trebuia să răspunzi la o întrebare paralizantă: ”Ce ai făcut în ultimii cinci ani?” În funcţie de ce ai făcut, erai privit ca vechi, adică expirat sau bun, adică ”îl mai folosim la ceva”.
Dar, erai controlat de către vameşi şi la vocabular. Unii, mai conservatori, aveau în desaga vocabularului lor cuvinte şi expresii cum ar fi: ”dragoste de ţară”, „hai Mărie-n deal la vie”, ”patriotismul la români”, ”lupul, paznic la oi” ”foaie verde şi-un dudău/o să fie mult mai... bine”, şi altele.
Le ducea omul în spate ca să le aibă în caz de nevoie, aşa cum făcea bunicul când aduna într-o lădiţă fel de fel de cuie, piuliţe, balamale, pioneze şi câte altele, toate ruginite.
”Aceste cuvinte fac parte dintr-un limbaj de lemn, trebuie să ne debarasăm de ele!” – i se spunea omului cu bagajul declarat pe bune la vamă. ”Bine, dar ce punem în loc?” ”Avem destule: cool, super-tare, marfă, ce puii mei, băiat de băiat, bingo, ce muşc