Un banc cu doi preşedinţi de C.A.P. preocupaţi de ştirea asasinării lui J.F.K. povesteşte dialogul dintre ei: - Ai văzut ce s-a întâmplat? - Da, ce să-i faci, asta-i soarta noastră, a preşedinţilor.

E un banc pe care l-am auzit de multe ori în ultima vreme adaptat, în diverse discuţii şi bârfe cotidiene, la persoane şi situaţii mai mult sau mai puţin importante. O glumă frecventă care îţi vine automat pe buze. Ca un tic verbal. Până când am ajuns să mă întreb dacă bancul nu este de fapt emblematic pentru România.

Deşi C.A.P.-urile au dispărut de demult, bătăliile, confruntările, ambiţiile, discursurile româneşti, de la mic la mare, de la anonimatul străzii până la reflectoarele tribunei, păstrează în mod fatal ceva din meschinăria şi provincialismul suficient şi otrăvit al luptei pentru supremaţie într-o cooperativă.

Cu ani de zile în urmă am primit o plângere pe tentativă de omor. Un locatar furibund dintr-un bloc oarecare susţinea că administratorul blocului a vrut să îl ucidă. Muşcându-l de degetul mic de la mâna dreaptă. Sau stângă. Omul nu mai avea alte leziuni de violenţă în afara unei zgârieturi la degetul menţionat. Însă descria cu lux de amănunte şi cu o pasiune demnă de o cauză mai bună, situaţia tensionată din proximitatea apartamentului său, principalele focare de conflict din cadrul blocului, grupurile de locatari/proprietari aflaţi în conflict, interesele, trădările şi conspiraţiile lor (se pare că fiecare încerca să-şi impună pe undeva oamenii), totul culminând cu încleştarea fizică cu liderul dictatorial şi feroce al blocului de locuinţe.

Ne simţim ţinta unor mari conspiraţii manevrate de mari oameni. Prea mulţi, de altfel, se simt importanţi crezând asta. Numai că uneori mecanismele ”conspiraţiilor” funcţionează bine şi unse doar cu mediocritate. În apărare folosim arma glumelor, a glumiţelor, argumentul râsului pe care îl detu