În dimineaţa în care m-am întîlnit cu doamna Pagu, a ieşit soarele. Asta după ce, zile la rînd, au fost doar nori, nori, nori. Aşa că m-am gîndit că e un semn bun. Cînd mi-a deschis uşa, femeia – tunsă scurt, cu părul alb – radia de-a dreptul. Iar amîndouă eram îmbrăcate în roşu. Ce coincidenţă! „Şi amîndouă avem ochii albaştri!“ – remarc eu. „Nu, iubita! Ai mei sînt verzi.“
Ne aşezăm lîngă fereastră, în lumina soarelui slab, dar hotărît, de februarie. Eu – pe fotoliu, cu o cafeluţă „tare şi bună“ alături. Doamna Pagu – în faţa mea, pe un scaun pitic. Acolo a stat cuminte, ca o şcolăriţă, cu mîinile pe genunchi şi spatele drept, cît a durat discuţia noastră.
DE ACELASI AUTOR La pas, printr-un cartier mărginaş al Bucureştiului Vieţuitorul muntelui La capătul geografiei, unde poţi să cazi în mare În faţa şi în spatele calculatorului De ce m-am dus la doamna Pagu – Elena Pagu? Aflasem că, la 86 de ani, e dublă campioană la marş şi multiplă campioană europeană. Vîrsta ei e dublă faţă de a mea. Deci, a trăit cam două vieţi de-ale mele. Ei bine, la vîrsta ei, doamna Pagu încă aleargă cinci kilometri, de trei ori pe săptămînă. De unde atîta energie?! Eu, dacă aş fi stat în locul ei, cinci minute pe scaunul pitic, aş fi început să mă foiesc în căutarea unei poziţii mai bune. Doamna Pagu – nu.
Totul a început într-un sat de lîngă Suceava. Elena Pagu mergea la o şcoală aflată la 9 kilometri de casa ei. 9 – dus, 9 – întors. Era vremea războiului şi şcolăriţa de-atunci trebuia să meargă pe o şosea unde armata rusă avea puncte de observaţie. Uneori, cînd trecea pe-acolo, i se făcea părul măciucă. Simţea cum privirea unui soldat aproape că o pipăia cu binoclul. Alteori, auzea cîte o exclamaţie de sus, dintr-un turn de observaţie: Kak krasiva smatritsia!!! Adică: „Ce frumos se vede!“
Anii au trecut şi, între timp, Elena Pagu intrase la liceu şi drumul n
