La motivele de justificat orgoliu global, Europa a ţinut musai să îşi mai adauge unul: cel de campion mondial la protecţia mediului şi la prietenia cu natura. Uniunea s-a ţinut băţoasă în toate rundele de negocieri globale, a mîngîiat pe frunte marile „corporaţii nonguvernamentale“ de tip Greenpeace, şi s-a luat serios la trîntă cu măgarii de americani şi chinezi, care nu vor să facă nişte eforturi (a se citi „nu vor să închidă industrii întregi“) pentru a salva ursuleţii polari, pîrtiile de schi din Austria şi doi atoli din Pacific (imaginile cele mai reprezentative asociate „încălzirii globale“, care acum poartă titlul de „schimbări climatice“). În plus, s-a dat exemplu pre sine însăşi şi a dat drumul unor politici puternic mediatizate, de încurajare a industriilor mai puţin poluante şi a producţiei de energie din surse aparent prietenoase cu natura.
DE ACELASI AUTOR Românul, tocilarul clasei Indianul de oţel Mici (şi) confuzii (Tot despre) 15 ani de integrare europeană Din păcate, entuziasmul trîntei cu poluarea a fost, în multe cazuri, fie inegal, fie relativ prost documentat. Nu aş fi făcut decît să mă amuz dacă România nu ar fi reacţionat „prea europeneşte“, sărind etape, reacţionînd exagerat şi luînd decizii pripite. Primul exemplu: biocombustibilii. Rapiţa, soia şi porumbul au fost prezentate, o vreme, ca fiind soluţia eco de înlocuire a petrolului. A fost lansat şi un oarecare plan de subvenţionare a respectivelor culturi. După numai două sezoane, dramă: soia şi porumbul ar fi trebuit să fie din soiuri modificate genetic. Nu ar fi tuşit motorul dacă se băga bioetanol, din porumb „bioinginerit“, numai că suferea biodiversitatea! Ceea ce campioana lumii la prietenia cu natura nu putea admite. Colac peste pupăză, au mai crescut şi preţurile globale ale grînelor, astfel încît, tot programul de biocombustibili a fost lăsat baltă. Doar rapiţa supravieţ
