Un atac senzitiv poate să ia şi forma unei observaţii domestice, nu e musai să doară ori să ridice peri. Bunăoară, umbra aburită a linguriţei de cafea pe masă n-a fost chiar degeaba într-o bună zi. A venit ca o urmă de sabie, pe după un nod. Mirosea proaspăt, a tăiş.
Că mă tot învârt-dezvârt în abstracţiuni futile nu-mi mai e vreun secret, însă am privit oglindirea mică, inoxidabilă, ca pe un fel de revelaţie fără pretenţii: echilibrul meu e însăşi îndoiala. E locul unde-mi găsesc liniştea esentă, că de aia aparentă n-aş zice că-mi prea mai pasă.
Am auzit că sunt prin centru blocuri unde se află bordeluri sub acoperire în câteva apartamente. Cei mai mulţi dintre locatari nu şi-au dat seama de asta după sunetele frenetice de mulţumire învăţată dintr-o nişă cinematografică, ci după vânzoleala independentă de zile, ore ori sărbători legale şi nu numai. Puţinora li s-a părut cam deasă fericirea asta sonoră, chiar dacă fără cine ştie ce variaţiuni. Dar diferenţa au făcut-o călăuzele. Oameni cu ochi buni de gură, ei îşi aşteaptă călăuziţii fără reproş la scara blocului şi-i conduc zâmbitori la fântânile de leac.
Am râs, ce era să fac? Parcă şi vedeam coridoarele întortocheate şi mirosind a cohorte de cotoi cu un acut simţ teritorial, dar şi lifturile bătrâne şi brune, cu uşi aproximative, ori muşcatele din ferestre, semn indubitabil de culturalizare profundă a proprietarilor de la parter. Până la urmă, ce mare lucru? Serviciile trebuie să fie cât mai bine puse la punct, ba chiar personalizate, pentru că, nu ştiu de ce, am impresia că vorbim despre o concurenţă crâncenă şi profund neloială.
Să fii călăuză e, poate, una dintre cele mai frumoase îndeletniciri pe lume. Ai tot timpul drumuri în picioare şi, n-am dubiu, n-ai cum trăi vreodată senzaţia apăsătoare de capăt. De sfârşit. Tu mişti şi mergi, înainte de orice altceva. Probabil, chiar înainte de
