Tudor a fost un copil sobru încă din primul an de viaţă – zîmbea doar involuntar, uneori, dar nu cînd îşi vedea sau îşi auzea părinţii. Despre Tudor, tatăl lui spunea, pe la un an, că, dacă vrei să-l faci să rîdă, trebuie să dai foc la casă pentru că toate joculeţele de bebeluşi erau fără putere. Tudor a fost un copil care, la un an, abia reuşea să stea în şezut, iar pe la doi ani, cu ajutorul kinetoterapiei, a prins a se aventura să meargă. Un copil care, tot la un an, „se distra“ rupînd cîte o cutie de şerveţele odată, acompaniat de propriul mormăit de stimulare. Asta fiind cam singura lui joacă atunci. Un copil care la opt-nouă luni vocaliza ca oricare altul, pentru ca, la zece luni, să piardă brusc această achiziţie, recîştigată abia acum, pe la 3 ani. Un copil care stă minute în şir cu faţa la pereţi, uitîndu-se într-un punct fix, mormăind şi mişcîndu-şi degeţelele într-un gest de stimulare specific, de parc-ar tricota.

Tudor e un copil care n-a primit, însă, în clinica de neurologie infantilă, diagnosticul de tulburare de spectru autist, la un an şi zece luni (deşi pînă şi noi, părinţii, îl suspectam deja), pentru că era încă prea devreme ca să se pronunţe. L-a primit un an mai tîrziu, cînd i-au explodat stereotipiile şi cînd era atît de evident, încît nici n-a mai trecut prin toată procedura standard de investigare – asta şi din cauză că spitalul era aglomerat.

Iar după diagnostic, lucrurile au prins a curge în devălmăşie. Vreo două săptămîni am stat pe net sau cu privirea-n gol, gîndind că sigur nu-i ceva aşa de grav. Dar din simţ de datorie de părinţi, am început să căutăm centre şi asociaţii pentru intervenţie. Unii ne-au spus din start că nu au locuri sau oameni disponibili, doar consultanţi străini pentru o evaluare. Sau ne-au trecut pe liste de aşteptare. Sau nici nu ne-au răspuns la mail-uri ori telefoane.

Apoi am zis că am găsit f