Umblînd zilele trecute printr-o cutie plină de fotografii de-a valma, am dat de o vedere – din cele la limita kitsch-ului – cu trei-patru pisoiaşi pufoşi, îngrămădiţi într-un coş legat, desigur, cu o fundă roşie. Vederea era de prin anii ’80. De cînd eram în şcoala generală şi de cînd prietena mea cea mai bună mi-o trimitea de la spitalul unde bolea, prinsă de o hepatită din cele şcolăreşti. Pe spate, textul începea cu „Draga mea...“ şi sfîrşea cu celebra formulă „ceea ce îţi doresc şi ţie“ – încă foarte la modă pe vremea aia în scrisorile trimise soldaţilor în termen. Fireşte, prietena mea nu-mi dorea, de asemenea, să fac hepatită, ci îmi spunea că se simte foarte bine, ceea ce îmi dorea, desigur.

DE ACELASI AUTOR Omagiu paznicilor Mic bestiar de metrou De prin ogradă Scrisori, misive, mesaje Am fost prietene din copilărie, din şcoala generală pînă la liceu, cînd una dintre noi a ajuns la Mate-Fizică iar cealaltă la Filologie. Împărţeam tot, pînă atunci. Mîncare, haine, caiete, teme, cărţi, guma de mestecat mestecată, păpuşi, creioane de colorat – tot. Cînd ea nu era la mine acasă, eram eu la ea. Ni se făcea tare dor una de alta, cînd plecam care pe unde, în lungile vacanţe de vară. Era prietenia tipică între două fete, care-şi citeau una alteia jurnalele copilăreşti, în care consemnam cu sîrg notele primite la şcoală sau tulburările sufleteşti iscate de o zi primăvăratică. Citeam Karl May-uri, romane cavalereşti, Dumas-uri şi ne adresam una alteia cu „fiule“, aşa cum diverşi cardinali machiavelici de prin lecturile noastre se adresau mirenilor. Desenam obsesiv prinţese cu rochii gonflate şi tiare scînteietoare în buclele blonde. Mai apoi, făceam pasteluri cu lungi sălcii melancolice pe maluri de ape. Ne fardam cu carioci şi jucam prin casă scenele în care o eroină oarecare moare, mînjită pe la gură cu tempera roşie. Făceam pe eroina moartă cu rîndul, fr