Kawabata declara că prozele scurte exprimă cel mai bine esența artei sale. Și nu e de mirare. Sensul profund stă aici ascuns în gesturi mărunte cu o putere de semnificație extremă, iar personaje sînt de o discreție și de o noblețe uimitoare, dar și de o vulnerabilitate tare frumoasă în fragilitatea ei. Numeroasele sale proze scurte au la bază o tehnică de concentrare absolut uimitoare și lasă în sufletul cititorului valuri de ecouri, căci, în spatele fragmentelor de realitate anodină, se ascund imagini simbolice extrem de sugestive, aluzive, dificil de înțeles pe deplin. Stilul eliptic reclamă răbdare și o sensibilitate specială. Poveștile în ansamblul lor sînt ușor schițate, privilegiate fiind episoadele semnificative, lipsite de spectaculos, învăluite însă în imagini pline de senzualitate. Dramele aparent neînsemnate, copleșind sufletele sensibile ale personajelor melancolice, creează empatie, dar impun și distanța reflecției.

Proza care dă și titlul volumului ce reunește nouă povestiri – Valsul florilor – este o seducătoare poveste despre frumusețe, sensibilitate, loialitate și simțul datoriei, dar, în egală măsură, despre interese egoiste, invidie și cruzime. Suzuko și Hoshie sînt două tinere dansatoare la școala de dans a bătrînului Takeuchi, care regizează special pentru ele Valsul florilor din Spărgătorul de nuci de Ceaikovski – „ca o întrecere a fetelor în care tinerețea lor înflorea fermecător“. Odată cu ele, se conturează două viziuni asupra dansului și asupra vieții. Lui Hoshie nu-i plac întrecerile, dansează pentru pura plăcere pe care i-o oferă dansul, pentru efectul dizolvant al mișcărilor care duc la uitarea de sine. În schimb, Suzuko este cea lucidă, văzînd doar competiția. Relația dintre ele se tensionează și mai mult după apariția tînărului Nanjō, fost dansator la aceeași școală, plecat în Europa