Până ca industrializarea să-şi pună amprenta serios asupra micilor oraşe din Transilvania, multe dintre ele găzduiau locuri de-a dreptul idilice. Era şi cazul municipiului Bistriţa, pe care începutul anilor 1900 l-a prins cu numeroase canale, însoţite de şiraguri de sălcii şi arini.

Canalele în cauză îndeplineau funcţii igienico-sanitare, în lipsa unui sistem de canalizare, dar aveau şi rolul de a asigura apa necesară numeroaselor mori, dispărute odată cu industrializarea masivă.

Dintre canalele care străbăteau municipiul, Pârâul Morii era cel mai important, având şi debitul cel mai mare. Acesta curgea de la barajul de la Cascadă şi străbătea partea de sus a oraşului sfârşindu-se în apropierea stadionului municipal. Apa acestuia punea în funcţiune două mori, precum şi două turbine ale vechii uzine electrice, care se aflau pe terenul unde mai apoi a fost construită tribuna B a stadionului municipal.

În apropierea acestui canal a fost amenajat la început de secol un ştrand orăşenesc, care a împrumutat numele proprietarului „Bonnet”. Unul dintre maluri era amenajat cu scândură unde bistriţenii se puteau relaxa la soare.

Deşi vorbim despre primele decenii ale anilor 1900, ştrandul avea şi cabine de schimb şi bănci confortabile pentru odihnă. Un podeţ cochet cu ghirlande de trandafiri sălbatici asigura accesul pe celălalt mal.

Eşafodajul morii, în spatele căreia funcţiona ştrandul, era folosit adesea pe post de trambulină de către cei mai curajoşi, spre deliciul celor veniţi la scăldat. Intrarea în incinta ştrandului se făcea pe baza unei taxe, accesul celor mai mici fiind oarecum restricţionat de preţul biletului.

După ce industrializarea a început să-şi facă simţită prezenţa şi pe meleaguri bistriţene şi a dus la dispariţia morilor şi a canalelor care brăzdau în primele decenii ale anilor 1900