Ultima oară ne-am văzut la întâlnirea de 20 de ani. Unii cu chelii şi burţi, venerabili domni cu papioane şi cravate dezlegate spre dimineaţă, când cântau “Puşca şi cureaua lată”, ele cu umerii goi, îmbracate cu ultima investiţie din dresing şi cu sclipici în păr.

O atmosferă de suflet, cu şampanie picurată pe muzica din anii ‘80, într-o combinaţie discretă vânt de seară - vânt de primăvară, în părţi egale, livrată cu fiecare val care se întorcea la ţărm, undeva pe malul mării. Cine mai era ca noi?... Poezia revederii, savurată cu un entuziasm viu colorat de hohote de râs şi amintiri din studenţie, s-a întins preţ de câteva zile, dupa care ecoul s-a prelungit în corespondenţa pe mail, în yahoo group-ul nostru special creat şi reunit din nou, chiar dacă doar virtual, în acelaşi amfiteatru.

Glume si glumiţe de sezon, cu tematică sau la liber, replici memorabile pentru micul nostru univers şi au destins atmosfera în comunitatea noastră dându-ne impresia că nevoile şi grijile vieţii nu au card de acces la noi. Totul până în urmă cu câteva săptămâni când un mail s-a insinuat perfid şi ne-a reamintit că viaţa mai are şi lovituri perverse.

Colegul nostru Romică ne solicita ajutorul întrebând dacă ştim de vreun job pe afară, pe undeva, căci în ţară nu mai gasea de lucru şi, prins fără pregătire de iarnă pe drumul de la 45 la 50, viaţa îl punea să dea un nou examen. Au trecut câteva zile şi ofertele, sugestiile, soluţiile pe care le aştepta Romică nu s-au ivit. Doar ghioceii. Odată cu ei s-a lăsat şi tăcerea până când, după alte câteva zile, glumeţii grupului au insăilat iarăşi subiecte noi de discuţie şi au întins poantele cât să ajungă în căsuţa de mail a fiecăruia.

Romică a mai strigat o dată şi ne-a spus că, deşi a tot căutat, nu a găsit nimic de muncă, dar chiar şi aşa el încă mai speră. Niciunul dintre noi nu a avut la îndemână bagheta magică şi