Si in 2013, cu Romania invitata de onoare la Salonul cartii de la Paris, s-au chinuit cativa francezi sa-si convinga conationalii ca merita citite carti scrise de romani. Cautand nu doar argumente, ci si explicatii pentru natura «speciala» a acestei literaturi. Ca de obicei, chiar daca n-au parcurs ei insisi multe volume scrise de romani, francezii din paginile de cultura au ramas de undeva cu ideea – si surse sunt destule – ca textele romanesti nu sunt limpide, epicul e inecat de meandre, personajele nu sunt complet transparente. Tot dintr-o traditie s-a itit si de data asta ideea preluata cu sarg in media toata ca «de vina» – caci exista o vina, un pacat originar – ar fi cenzura aceea care a operat feroce sub comunism si a malformat transcrierea ideilor. Scriitorii deveneau adica esopici ca sa evite ciocnirea cu cerberii, invaluiau actiunea cu retorica tocmai pentru ca revolta impotriva sistemului sa nu bata la ochi etc.
E ceva, adica e mai bine decit nimic. E fals? Nu, fals nu e. Doar ca acesta e modul cel mai simplist, si deci cel mai direct de a construi o idee intr-o fraza livrabila unui public mare si foarte grabit. Ceva la fel de simplist si tintit poate ca nici nu se poate spune mai bine. Ca sa faci pasul urmator, iti trebuie multa carte, multa rabdare, multe mijloace, multa istorie si o infinita diplomatie. Adica grija mare sa nu acuzi, sa nu culpabilizezi, sa nu trezesti complexe si iritari. Si toate acestea stiind perfect cui te adresezi: unui public mult mai mic, pe alocuri decizional in materie culturala si uneori chiar politica, unor secte academice, dintre care unele pot orienta si cercetarea pe decenii. Pe scurt, «pasul urmator» cere un anume calibru.
Mi-a venit in minte o mostra de acest soi vazand exercitiile explicative de la Salonul din 2013. In 1978, George Steiner a scris in The New Yorker, unde tinea o cronica literara prestigio
