Spitalul acela este la dracu’ în praznic faţă de multe lucruri de fală din oraş. Şi totuşi, mii şi mii de oameni îl găsesc, anual. Pentru că aici se repară inimi. Nu doar de bănăţeni ci ale tuturor celor care vor să-şi găsească soluţia ceasului stricat, din piept, aici. Dar, pentru o vreme, aici nu s-a operat. De ce?
Că nu sunt bani, se ştie. Nu sunt bani nici măcar pentru ace, pentru vată, pentru betadină şi alte nimicuri. Şi atunci, evident, nu ne mirăm că nu sunt bani nici pentru chestiile mai importante care fac parte din „rulajul de spital”.
Îmi închipui toată povestea asta cu banii cam cum curg lucrurile într-o plapumă veche şi prost compartimentată: penele nu sunt decât rareori bătute ca să fie prezente pe toată suprafaţa ce acoperă. Dar nici nu e nevoie de ele, mereu, peste tot – organele vitale ni le culcuşim mai degrabă sub pene, decât picioarele, şu nu sub spaţiul acela de la colţurile plăpumii, care ţine de estetică şi nu de încălzire.
Ne mai tagem picioare spre noi, ne mai răsucim. Cam asta e şi cu sistemul medical şi cu banii. Doar că, de data asta, unul dintre cele mai importante organe a rămas descoperit, „neîncălzit”: inima.
La Institutul de Cardiologie din Timişoara s-au serbat, în septembrie 2011, 20 de ani de la prima operaţie pe cord deschis. Aici se fac, acum, peste 800 de operaţii majore pe an. Toţi medicii care intră în blocul operator au stagii de pregătire în străinătate, uneori de ani întregi. Se fac intervenţii ce pot rivaliza, prin complexitate şi prin abordare, cu ce se întâmplă în „lumea bună” a chirurgiei cardiovasculare europene.
Mai mult, aici s-au deschis drumuri noi pentru România – anul trecut aici au avut loc primele intervenţii pe cord – minim invazive, cu ajutorul, pentru început, al chirurgului italian Alberto Repossini. Care, apoi, au fost făcute de către cei care compun echipele de chirurgi de aici,
