1
Acum tu poţi ieşi din moarte fără pic de ură
şi veni la mine tiptil în odaie
cu acel aer mândru cu care ai fi reuşit să-i înfurii
pe mulţi regizori ai vieţilor noastre cât ai fost viu
şi-ai trăit clipa şi reazemul ei în azur
ţi-a fost dat să prinzi o intensă durere tropicală
cu frunze clipocind în vânt ca un palmier nărăvaş
o insulă de ozon pe care murind ai scufundat-o
lăsându-mi totuşi forţa să mi-o amintesc cum ne veghea pe amândoi
împrumutându-ne picături mici de otravă pe post de întăritor
o singură dată ai uitat cheia în uşă pe dinafară
şi de-atunci ţi-a fost frică de depărtările indefinite
de ucigaşii profesionişti de pruncii nenăscuţi de călătorul
zidit într-o odaie tu însuţi printre cărţile rămase aiurea pe rafturi împrăfoşate
erai ca acel miop care nu poate silabisi literele dar citeşte stelele noaptea
vino adu universul aici în odaia mea
dacă se mai poate conta pe adâncul morţii tale
ca pe miezul ruletei omenirii din uterul femeii
vino şi adu ceaţa propice oricărei creaţii
ceaţa în valuri pe treptele care urcă la odaia mea
trecând nepăsătoare pe la uşile vecinilor de bloc aceste cripte anticipate
cu care convieţuiesc în voioşia unei vieţi reabilitate termic şi fonic
vino aşadar să-ţi citesc cărţi fără zgomot de file întoarse
cărţi comandate pe ecrane dacă nu cumva
le-ai citit deja acolo unde eşti şi mă priveşti cu milă
chiar dintre literele lor
te vei preface că m-asculţi? te vei milostivi
să calci iar pe caldarâmul străzii mele pe parchetul
odăii mele? Materia îţi mai spune ceva?
Eterul dintre cuvinte şi lumina ce dezleagă umbrele
sunt azi singurele tale repere? Poate că eşti lângă mine
fără să-mi poţi semnala aceasta. Neştiutor mărginesc @N
