Am adus la curs, azi, ca de obicei, o carte din care urmează, la un moment dat, să citesc un paragraf-două. Lectura cu voce tare are impact. În română, engleză sau, mai rar, în franceză. Franceza nu e prea populară. Uneori aduc două sau trei cărţi pe care le pun pe catedră. Invit studenţii să le frunzărească la pauză

Am adus la curs, azi, ca de obicei, o carte din care urmează, la un moment dat, să citesc un paragraf-două. Lectura cu voce tare are impact. În română, engleză sau, mai rar, în franceză. Franceza nu e prea populară. Uneori aduc două sau trei cărţi pe care le pun pe catedră. Invit studenţii să le frunzărească la pauză. Sunt cărţi noi, de regulă, fie traduceri în română, fie lucrări originale. Cîteodată îşi notează titlurile. Sunt în afara bibliografiei cursului. Le car după mine (ca şi laptop-ul, cd-urile) pentru că, mă gândesc, prezenţa lor, a cărţilor în sala (săliţa) de curs are ceva înviorător, insolit faţă de mult mai familiarul display. Mi-ar fi mai simplu să fotocopiez paragrafele alea, să le printez sau să le pun într-un PPT şi să le proiectez ori să le încarc pe Kindle-ul meu şi apoi să citesc ca dintr-o altă „carte”. Parcă nu ar fi acelaşi lucru, nu?

Astăzi, însă, dincolo de întrebările şi discuţiile pe care le avem săptămânal pe tematica cursului, un student mi-a pus şi următoarea întrebare: „dom’profesor, cât cheltuiţi pe lună cu cărţile” ? I-am răspuns: „câteva sute de lei”. Mental s-au făcut calcule. În metrou, spre casă, le-am făcut şi eu. Deci cât te costă, dom’ profesor, să faci cercetare, ca să publici articolul ăla în revista aia cotată bine sau cartea aia publicată la editura aia cotată bine? Ştiu că nu sunt singurul în situaţia asta. Nu te întreabă/ajută nimeni cum faci să fii la curent cu ceea ce apare nou, important în domeniul tău pentru că eşti corect, curios, pentru că îţi pasă de studenţii tăi, pentru că vrei