Ca medic, dar şi ca pacient, am încercat să fiu cât pot eu de înţelegătoare. Mi-am tot zis că Sănătatea şi Educaţia sunt cenuşăresele statului. Cele care umblă în zdrenţe şi sunt complet marginalizate, în timp ce îşi fac planuri de îmbogăţire. Dar stau şi mă întreb: de ce, de fiecare dată, aceste domenii trebuie să fie cele aflate etern pe lista de aşteptare a unei măriri bugetare ce nu se va întâmpla niciodată şi a unor miniştri care să apară miraculos, precum prinţul din poveste, care o salvează pe sărmana fată moartă de foame şi cu hainele peticite? În basme nu mai trăim de când am depăşit vârsta grădiniţei şi nu cred că este cazul acum să credem şi să ne însuşim basmele politicienilor.

Dacă mă gândesc ce s-a întâmplat de anul trecut şi până acum la Ministerul Sănătăţii, nu ştiu ce să fac mai întâi. Să plâng, să râd a prost, să iau pe cineva de gât sau, pur şi simplu, să renunţ şi să îmi spun că nu mai există nicio şansă? Cenuşăreasa asta a noastră, numită Sănătate, a crezut că, măritându-se cu prinţul Nicolăescu, va scăpa de toate problemele. Că va prospera, că va avea o casă şi haine frumoase, că lumea va începe să o aprecieze din ce în ce mai mult şi că, în sfârşit, după atâta chin, va fi fericită. Dar, te-ai găsit! Prinţul s-a dovedit a fi un broscoi care, pe lângă faptul că e urât, mai e şi prost. De cum s-au luat, a început să se laude în stânga şi-n dreapta cât de bun este el şi ce planuri măreţe are pentru sărmana Cenuşăreasă.

În câteva luni doar, am auzit numeroase declaraţii care toate au la bază “reforma din temelii”. Sintagmă pe care am ajuns să o urăsc şi care a devenit semnul că, atunci când un ministru este complet pe dinafară, începe să se folosească de ea pentru că tot ce a învăţat şi el e că dă bine să folosească pentru public cuvinte d-astea mai “frumoase”, care sugerează o schimbare. Nu contează cum şi, mai ales, când. Schimbare