Simt nevoia şi eu să aştern pe hârtie câteva gânduri despre reuniunea din 29 martie, de la Sala Oglinzilor, menită să semnifice despărţirea scriitorilor de Casa Monteoru. Evenimentul a fost cu totul impresionant.
Şi nu fiindcă era ultima întâlnire în acel loc, ci fiindcă astfel, sub semnul ultimei întâlniri, atâţia scriitori români, după mult timp, s-au adunat/ au fost laolaltă: vii, valoroşi, puternici, însemnând, prin cuvintele din cărţile lor, stratul ultim, cel mai preţios al zăcămintelor naţionale, adevăratul aur (poate sunt naiv, defazat şi deformez edulcorând, dar eu aşa i-am văzut, aşa îi văd!). Pentru mine, locul nici nu mai conta, motivul reunirii nici nu mai conta, importantă era prezenţa lor lalolaltă. Această prezenţă a lor laolaltă dădea momentului o altă dimensiune, o altă amploare – copleşitoare, după părerea mea.
În intervenţia sa, Ana Blandiana a amintit că înainte de 1989, în atâtea rânduri, scriitorii au găsit calea de a fi împreună şi, în atâtea rânduri, s-a simţit mândră de colegii săi (într-adevăr, e ceva să fii mândru de tine însuţi, dar e suprem să fii mândru de ceilalţi, de toţi!). Nicolae Manolescu a identificat cu precizie diferenţa dintre situaţia de atunci şi cea de acum: înainte de 1989, răul era unul singur, compact, concret, definibil, purta un nume, regimul totalitar comunist, şi să i te împotriveşti reprezenta o cauză care putea fi îmbrăţişată de toţi scriitorii adevăraţi, căci atunci când ai un adversar comun nu e greu, s-ar zice chiar că devine obligatoriu să te solidarizezi. Astăzi, constatăm la tot pasul, răul e difuz, ne caracterizează diferenţele, nu apropierile, ca regulă cotidiană de existenţă se practică divergenţa, nu convergenţa, singularitatea, nu corul. Am spus şi altădată: viaţa literară, lumea literară şi-au pierdut coerenţa, funcţionăm în grupuri mici, după coduri axiologice diferite, trăim într-
