Ospătarii erau niște copii teribili ai „Epocii...”. În primul rând ei câștigau bani mulți. Cei care lucrau în Centrul Bucureștiului o duceau cel mai bine. Un fost client de la restaurantul „Capitol”, vizavi de „Capșa”, ne relatează un episod mai puțin cunoscut

M.Becciu: „Pe la începutul anilor ’80 luam prânzul la restaurantul «Capitol» de la parterul hotelului cu acelaşi nume, din Bucureşti. Mă aşezam în acelaşi sector şi mă servea la masă acelaşi ospătar. Cu timpul ne-am împrietenit şi mai schimbam şi câteva cuvinte. Din câte mi-am dat eu seama, atunci, fiind client fidel, el şi colegii lui o duceau destul de bine.

În primul rând pentru că aveau zilnic grupuri de turişti, parcă din Israel, pe acea vreme. Pe rând ei serveau grupurile respective şi rămâneau cu bani buni pentru că între ghid şi conducerea restaurantului era o înţelegere şi meniul nu se respecta întocmai. Ospătarul „meu” Costică, avea tot felul de relaţii şi era foarte descurcăreţ de felul lui.

El şi colegii lui aveau tot timpul bani în buzunar, cumpărau orice de la bişniţarii care roiau prin zonă şi revindeau la clienţi. Chiar dacă nu luau mulţi bani în plus pentru un Kent sau un spray, clienţii apreciau şi le dădeau bacşiş foarte bun. Bani meritaţi pentru că ei nu cereau nimic, doar primeau.

„S-a dat ordin ca toţi chelnerii să-şi radă mustaţa, pentru că tovarăşa Elena Ceauşescu nu agrea mustaţa la bărbaţi.”

M.BECCIU, chelner

Briciul şi perdelele

Îmi aduc aminte că tocmai se scoseseră perdelele de la restaurante „pentru a se beneficia din plin de iluminatul natural” şi a se economisi energia electrică. Eu purtam mustaţă pe vremea aceea şi Costică la fel. Într-o zi l-am văzut fără şi m-am mirat pentru că îi stătea bine. Aproape i-au dat lacrimile când l-am întrebat despre mustaţă. Mi-a povestit că s-a dat ordin ca toţi chelnerii să şi-o radă, pentru că tovarăşa Elena